Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Ephémères, Les

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O călătorie în lumină şi în întuneric - Les ephémères


noiembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Delicioasa agonie a momentelor pierdute. A clipelor în care nu ai îndrăznit să spui ceva, să răspunzi la o privire, la un gest. Extazul senin, calmul spasmodic al amintirilor. Apoi, actorii, dînd corp umil rămăşiţelor timpului pierdut; şi noi. Două gradene de lemn, faţă în faţă, construite pentru observarea metodică a fiinţelor umane, agonizînd într-un trecut şi prezent simultan. Mici lumini sunt puse la fiecare balustradă, în dreptul fiecărui spectator. Ni se interzice să ne ascundem în întuneric; ni se impune să ne privim, uitându-ne, în acelaşi timp, la pista lungă, cu două deschizături opuse, uriaşe, pe unde intră şi ies... Fiinţe umane trăind, iubind, murind, întinse nu pe mese de anatomie, ci pe platouri rotunde, mobile, împinse şi scoase din spaţiul scenic, într-o coregrafie fluidă de mişcări, alunecînd ca mărgelele pe un şirag. Prin faţa noastră dansează, una după alta, zeci de bucătării, sufragerii, holuri, dormitoare, băi - locuri umile, unde se petrec lucrurile cele mai banale. Dar şi cele mai umane.

Un copil şterge faţa tumefiată, lovită a mamei, cu o batistă. O soţie mănâncă în tăcere, privindu-şi soţul căzut mort pe masă. O femeie tristă vinde grădina mamei sale decedate. O mamă veselă, uitîndu-se într-un album de fotografii, cu cîteva secunde înainte să afle vestea morţii fiului iubit. Un travestit îşi cîntă singur la mulţi ani, mâncînd dintr-un tort de ciocolată. O fată tânără, într-un scaun cu rotile, citeşte scrisoarea de admitere la facultate. Doi părinţi bătrâni terorizaţi de fiul dependent de droguri, îi împing bani pe sub uşă.

Paisprezece episoade visate, invocate, evocate, improvizate, în trei ore de spectacol, surprinzînd într-un ocean de banalitate, o secundă de adevăr. Ai nevoie de indicaţii ca să navighezi. La intrare ţi se dă o hartă, a locului şi a timpului, a spectacolului însuşi. O hartă printre clipele pierdute. Şi ţi se mai dă ocazia să le mai vezi încă o dată. Decupate în aer, criogenizate în timp, mici picturi tridimensionale plutitoare. Moarte, doliu, iubire pierdută, nevoie de afecţiune, nevoie de a comunica, de a vorbi, de a fi înţeles, de a tăcea. Poveşti banale, sincere, fără clişee, cu care poţi relaţiona foarte uşor, pentru că sunt ca şi ale tale. Nimic şi nimeni nu mai intermediază între clipele pierdute şi public. Actorii dispar în spatele "efemerelor". Corpul, vocea, şi gesturile lor sunt acolo doar pentru a desena în spaţiu intimitatea momentelor, delicateţea, fragilitatea sentimentelor. Legătura devine organică.

Clipa, deşi efemeră, este surprinsă în toată complexitatea ei: culoare, miros, sunet. Emoţia este pictată pe sute de obiecte (bibelouri, fotografii, carpete, cărţi, discuri, mileuri, veioze, vitrine, aparate, mâncare) amplasate cu grijă, cu rolul de a individualiza fiecare scenă. Detaliul ne hipnotizează, ne absoarbe în lumea de pe scena mobilă, în timp ce fiecare element transmite o istorie, un trecut, ne şopteşte o poveste, ne oferă o imagine concretă, esenţială a vieţii acelor personaje.

Efemeritatea este în tridimensional. Actorii nu doar împing cu mişcări coregrafiate subtil - avem senzaţia că plutesc în slow motion pe apă - platourile mobile, ci le şi rotesc, mai repede sau mai încet, în funcţie de ritmuri interioare, de ritmurile scenei, de ritmurile muzicii, forţîndu-ne să fim martorul clipei, din toate unghiurile posibile. În spectacol, muzica este la fel de importantă ca şi povestea. Este spaţiu, e destinul, e memoria, e respiraţia personajului. Prezenţa sa este legată de corp, fiind compusă în repetiţii şi uşor improvizată în timpul reprezentaţiei. Şi, ca şi în teatrul oriental, atrage atenţia asupra unui detaliu, evocă o emoţie, descrie zgomotul universului. Aplaudăm aproape după fiecare ieşire.

Concepţia "efemerelor" este colectivă. Actorul, deşi invizibil pe scenă, este un creator implicat total în conceperea textelor, a mizanscenei, chiar şi a muzicii. Trupa lui Ariane Mnouchkine şi-a apropriat organic modelul oriental al teatrului, care este întotdeauna posibil, care poate să povestească şi să arate totul. Pentru ca aceasta să se întâmple, actorul dispare, de bună voie, în spatele poveştii, în spatele emoţiei, în spatele corpului. Imaginaţia sa este mereu stimulată de culori, de mirosuri, de discuţii filosofice şi spirituale în timpul repetiţiilor. Astfel, ce se întâmplă în spectacol decurge din intimitatea vieţii şi muncii în grup, iar "recompensa" renunţării la sine este dobândirea unui limbaj al corpului, a unei concentrări interioare remarcabile şi a unui contact cu exterioritatea, care să îi permită să traducă printr-un singur gest, printr-un singur sunet, cea mai profundă durere, cea mai chinuitoare singurătate, cea mai mare linişte, cea mai năucitoare dragoste.

Episoadele de viaţă contemporană, cu referent direct la concretismul culturii, societăţii franceze devin, astfel, vârful aisbergului, rezultatul găsirii simptomului unei emoţii, a bolii personale, a culorilor şi conflictelor interioare. Forma manifestă a unei călătorii periculoase şi dureroase, dar sincere, în lumină şi în întuneric.

Un actor oriental acompaniat de un muzician, nu are nevoie decât de un scaun şi un baston de şaman cu care trasează linii, forme în spaţiu. Acesta este, într-un fel sau altul şi obiectivul nostru: să atingem prin arta noastră esenţa lucrurilor. Să tragem o linie şi asta va fi pădurea, să tragem o linie şi asta va fi o mare de sânge, să tragem o linie şi asta va fi moartea. Orientul este memoria acestor lucruri, dovada vie că toate aceste lucruri pot fi încă posibile. Ariane Mnouchkine

La Théâtre du Soleil această perspectivă asupra artei şi a vieţii este de mult timp o realitate. O dovedesc lejeritatea publicului, familiar cu spaţiul de joc, cu genul de experienţă care li se propune, dispus să stea trei ore nemişcat, sau cinci ore pentru varianta integrală, să se bucure ca nişte copii de paharele cu apă şi biscuiţii serviţi pe două care imense, aduse în spaţiul de joc, în pauza de cinci minute a spectacolului.

Autobuzul vechi, tapiţat cu afişe ale spectacolelor trupei, care te aduce în spaţiul Cartoucheriei, Ariane Mnouchkine care te întâmpină la porţile teatrului, îţi rupe biletele, te roagă să îţi stingi mobilul, sau care împarte pături spectatorilor din primele rânduri (din cauza curentului provocat de permanenta intrare şi ieşire a actorilor); simplitatea, umilinţa şi naturaleţea locului (înconjurat de pădurile Vincennes); atmosfera de magie şi de mister venite din altă lume; fericirea, tristeţea, frica, tăcerile, cuvintele nespuse la timp, gesturile nefăcute la timp, momentele scurte de criză familială, micile-mari apocalipse umane, dezintegrate de ani - toate acestea definesc miraculos arta Théâtre du Soleil. Şi, ne arată umil că, deşi suntem atât de bătrâni, deşi am acumulat multe experienţe, mai avem încă de învăţat, de ascultat, de simţit.

Că încă suntem nişte analfabeţi ai sentimentului.




Les ephémères, ultima creaţie colectivă, la Théâtre du Soleil Cartoucherie, Paris, în perioada ianuarie-martie 2007
Regia: Ariane Mnouchkine. A pus bazele grupului parizian de avangardă teatrală, Théâtre du Soleil în 1964.



 Toate articolele despre Ephémères, Les


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Ozana Budău


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer