SpectActor / octombrie 2007
După o noapte orgiastică, bărbatul poate fi aidoma unui nou născut. Fără amintiri, fără trecut, inocent. Sorin (Leoveanu) se freacă la ochi, priveşte mirat formele albe alături de el în pat, se bucură ca un copil de câteva gesturi comice pe care poate le-a văzut o dată într-un film...
Se foieşte şi fiinţa de lângă el deschide ochii.
"- Cine eşti?
- Eu?
- Unde sunt? La tine?
- Nu, la tine.
- Am făcut dragoste?
- Ai un fier de călcat?"

Bărbatul a intrat în lume, Femeia este deja acolo. Mai bine zis bărbatul a ieşit în lume, ca dintr-o găoace. Albul pur al începutului poate fi asemuit cu mitologica spumă a mării pentru zeiţa de alături. Să-i spunem Cerasela (Iosifescu). Este frumoasa poveste a unui Pygmalion inversat. Femeia, ca deţinătoare a misterului creaţiei, modelează un bărbat. Orgoliul masculin se pierde repede în lumina dimineţii când Sorin, taman când se închipuia a fi fost un cuceritor, primeşte sec o lămurire: "mai întâi mi-ai vomitat pe rochie". Ca noul născut, are nevoie de puncte de sprijin, de repere.
"- Eu de unde veneam? Ce oră era? Era lume multă?"

Amintirile sunt vagi, disparate, ca dintr-o altă existenţă. Priveşte amuzat în jur, chipul somnoros al Ceraselei aminteşte de sprinţara Goldie Hawn, iar la preocupările ei practice el întoarce plăcerea jocului:
"- Unde e deşteptătorul meu?
- Când te culci cu necunoscuţi pui deşteptătorul?"
Dar femeia este totdeauna mai sprintenă, mai bine organizată. Se adaptează mai uşor condiţiilor, se descurcă ea şi fără fierul de călcat, se îmbracă repede. Şi decide repede: da, îşi doreşte să se aplece asupra acestui bărbat-copil, da, îi place să vadă în el sâmburele dragostei. E o provocare. Faţă de ea însăşi, dar şi-o asumă amândoi: de pot construi o dragoste în nouă nopţi. "Foarte bine, nouă nopţi, doar asta". Din basme, din mitologii, ştim deja de harul numărului nouă, ca exponent al împlinirilor aşteptate şi trudite.

"Nouă nopţi pot fi nouă vieţi!" Şi spectacolul creat de Cătălina Buzoianu tocmai asta face, ne poartă prin aceste vieţi succesive dintr-un cuplu care se construieşte şi care descoperă profunzimi de sentimente. Un cuplu în care bărbatul este dispus să urmeze îndrumarea femeii. Deschizând ochii asupra ei, rămâne în cuibul dragostei lor aşteptând-o de fiecare dată. Saxofonul este reazemul său intim dintotdeauna. Sentimentul pe care-l inspiră muzica unui saxofonist rezonează în noi, purtaţi de la un simbol la altul. Scena este dominată de un pat. El este forma în care ne modelăm. Patul este într-o încăpere ca un cuib protector. Un cuib între altele, deasupra, dedesubt, alături, până la obsesiva imagine a copleşirii noastre de către multiplicarea celor ca noi. Aglomerările urbane ne impun un comportament similar, nebunia şabloanelor pe care le descoperim amuzaţi la ceilalţi pentru a le identifica oripilaţi la noi înşine. "Vecinul meu se întoarce în fiecare seară la 8. Acum se descalţă..." Ei bine, saxofonistul întoarce imaginea pe dos. Cu Bacovia. Locuinţele lacustre schimbă perspectiva. Aşteptarea e prima lecţie în dragoste. Şi scena aceasta ne îndreaptă perspectiva. Aşteptarea e prima lecţie în dragoste. Şi scena aceasta ne îndreaptă atenţia spre ecranul pe care joacă umbrele precum în teatrul japonez. Când Cerasela revine alături de Sorin, intrarea îi este ca a vântului de primăvară ce dă uşa peste cap şi umple spaţiul cu aerul proaspăt al poftei de viaţă. Bărbatul are încă nedumeriri:
"- Cum ai intrat?
- Ai uitat că mi-ai dat cheia?
- Era de la pivniţă. Cum ai intrat?
- Era deschis."

Ce simplu, totdeauna simplu. Femeia înseamnă rigoare ("ar trebui să te şi razi, am observat că nu mai ai after shave") dar şi răstoarnă ceea ce ar fi habitudini (e plăcerea ei să scoată corespondenţa din cutia poştală şi s-o împrăştie prin cameră ca pe un zbor de porumbei). E timpul lecţiilor explicite. Cerasela începe cu zâmbet şăgalnic, aşa cum învăţătoarea propune bobocilor din clasa întâi un joc. "Spune doar "a"... ca şi când ai spune că mă iubeşti, ca şi când ai spune că nu vrei să mă pierzi niciodată, că sunt frumoasă..." Şi toate vorbele frumoase pe care un îndrăgostit simte că trebuie să le rostească în faţa femeii iubite. Sorin se supune, la început neîncrezător, ajutându-se de grimase, pentru ca apoi să intre în placerea jocului, modulând glasul pentru a transmite atât de simplu toate acele mesaje profunde. Într-un tempo allegro el învaţă şi descoperă uimit cât de simplu e totul. Şi cât de departe se poate ajunge.
"- Acum cere-mi şi tu să spun "a"... Că-ţi pierzi minţile, că nu mai suporţi..." Sunt un bărbat şi o femeie contopiţi mai mult decât o poate face sexul.
"- Spune "a" în gând..."

Cerasela a condus acest parcurs educaţional iar acum i se citeşte pe chip satisfacţia reuşitei: îi poate citi gândul. Cuvintele se proiectează în virtual, în umbrele ce joacă pe ecran. Actorii rămând o clipă ignoraţi într-un colţ de scenă pentru că mesajul lor se proiectează pe ecran. Le citim gândurile. Acolo este ieşirea spre imaterial. Este fereastra tranzitului prin artă, prin sentiment. Aici, aproape, doar trupuri. Câte un boţ de humă. Sau, cum evocă Sorin tabloul îndepărtatei copilării, doar fructe.
"- Mama îşi petrece timpul aşteptând ca fiecare dintre noi să fie fertil. Acum e sezonul merelor.. devorate"

Materialitatea unui fruct urmărită de perisabilitatea suflului care-i dă prospeţime e invocată şi pe ecran unde un duh răsturnat este proiecţia unui vierme dintr-un fruct cariat. Şi lecţiile trec, aşa cum nopţile fug. Mereu urmează ceva de învăţat. Cerasela îşi ridică partenerul spre o nouă experienţă. Cu toată seriozitatea îi aduce o pasăre în aparenţă ciudată: nu are corp, nu-i place să stea singură.
"- Uite ce drăguţă e...
- Unde este?
- Păi tu poţi s-o vezi..."

Şi urmează enunţul educativ din proiectul care nu e abandonat nici o clipă. "Puii trebuie separaţi imediat de mama lor, de aceea să ai o colivie goală alături". El, copilul acela cu capul mare, devenit bărbat, e acum modelat de femeia ce i-a fost dată. Mai are de urcat o treaptă, o nouă noapte. Precum în jocul de evadări şi reveniri din Fiul risipitor al lui Radu Tudoran, unul din cuplu aşteaptă. Femeia se retrage puţin spre a vedea ce-a învăţat elevul ei. Îl pune la încercare cu o absenţă fizică. Lăsându-i doar vocea, ca într-un show Big Brother, cu paşii de urmat. Ea îl ştie foarte bine, i-a intuit reacţiile de ied neascultător, a prevăzut totul şi mesajul telefonic punctează:
"- Să pui la loc scrisorile în cutie, să laşi mănuşile pe pernă, să ştii că dormi pe degetele mele.
Fii cuminte şi nu încerca să asculţi a treia oară!"

Absenţa potentează sentimentul şi atunci şoapta ei vine precum clipa de dăruire: "şi nu uita, sunt a ta în acest moment". De-acum s-au apropiat atât de mult încât tăcerea comună înseamnă puls sincron. De-acum şi visele sunt la fel. Chiar un coşmar. Etapele acumulărilor fiind încheiate, Sorin preia iniţiativa:
"- Vreau să te iau de soţie.
- Sper că nu eşti deja soţul alteia.
- Deci?
- Ce deci?
- Ne căsătorim? Foarte bine!
- Acuma? Astăzi?
- Acum... foarte bine!"

De mână păşesc pe patul din care au pornit. O suprafaţă înşelătoare, ei se clatină, nu-i uşor într-un cuplu. Ecranul acela al virtualului e tot mai acaparant. Îi absoarbe, ei nu mai aparţin lumii acesteia anodine. Gata. În urma lor apare, abia acum, imaginea completă, nemişcată şi artificială a unei camere. Atât. Noi, care am fost martori în proximitatea poveştii, privim cu îngăduinţă cum vecinii, ieşiţi de prin cuiburile alăturate, comentează fără să înţeleagă sensul profund al dragostei. Iar ei, Bărbatul şi Femeia, îşi consumă iubirea şi viaţa, ca orice fruct. De la patul alb al naşterii până la coborîrea de pe scenă în negura stalului. Dacă spectacolului i se poate reproşa, eventual, lipsa unei "cortine" ferme între scene, finalul prăbuşirii într-un hău, vizibil doar privilegiatului la o palmă de protagonişti, aşterne peste toţi acea linişte propice comunicării gândurilor la care au lucrat deopotrivă regizoare şi actori.



Frumoasa călătorie a urşilor Panda, spusă de un saxofonist care avea o prietenă în Frankfurt

De: Matei Vişniec
Regia: Cătălina Buzoianu
Cu: Cerasela Iosifescu, Sorin Leoveanu.
Producţie a Catedrei UNESCO - ITI şi Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova, 2007
De: Matei Vişniec Regia: Cătălina Buzoianu Cu: Cerasela Iosifescu, Sorin Leoveanu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus