În caietul său de presă, filmul biografic Becoming Jane e prezentat ca "o privire proaspătă în lumea lui Jane Austen". Ca să înţelegeţi cît de proaspătă e această privire, e suficient să aflaţi că primele lucruri pe care le descoperă ea în lumea lui Jane Austen sînt sexul şi violenţa. Sexul e oral şi ne este oferit, în prima secvenţă, de părinţii lui Jane - reverendul George Austen (James Cromwell) şi soţia lui, Cassandra (Julie Walters). De violenţă avem parte ceva mai tîrziu, dar în două reprize, prin amabilitatea tînărului avocat şi pugilist amator Tom Lefroy (James McAvoy) şi a două huidume anonime. Dacă e să ne luăm după scenariştii Kevin Hood şi Sarah Williams şi după regizorul Julian Jarrold, acest Lefroy a fost iubirea vieţii lui Austen şi privirea proaspătă a filmului o surprinde pe viitoarea romancieră (Anne Hathaway) în timp ce-l încurajează - ce-i drept, cu sfială - să dea mai tare.
Episodul acesta nu e menţionat în Epistolarul lui Austen (publicat la noi în 1991 de Editura Univers, în traducerea lui Virgil Lefter). Cît despre Lefroy, acesta figurează cel mai proeminent într-o scrisoare începută joi şi terminată vineri, 15 ianuarie 1796: după ce-l bodogăne un pic pe fratele ei Charles ("Cum de i-a trecut prin minte să comande ciorapii aceia?"), Austen (care tocmai împlinise 20 de ani) trece la Lefroy şi la iminenta lui cerere în căsătorie, pe care declară că o aşteaptă cu nerăbdare, dar că o va refuza categoric dacă "nu-mi promite că renunţă la hainele lui de culoare albă". A doua zi, Austen declară idila încheiată: "În timp ce-ţi scriu, gîndul ăsta trist îmi umple ochii de lacrimi", i se confesează ea surorii sale, Cassandra, după care trece mai departe - la vizita unui anume William Chute ("Nu ştiu ce urmăreşte de este atît de amabil."), la planurile maritale ale unui anume Tom Cooper şi la următorul bal ("După cît s-ar părea, de data asta ne vom trage partenerii la sorţi".) Şi cam gata cu Lefroy. Următoarea scrisoare în care e pomenit vine la aproape un an după idila sau flirtul lor şi e una dintre preferatele mele, dar nu pentru fugara lui apariţie, ci pentru lucruri de genul ăsta: "Mă pasionează experimentele culinare. Astfel, din cînd în cînd îmi place să mănînc falcă de vacă. Săptămîna viitoare am de gînd să pregătesc una umplută cu găluşte..."
Epistolarul lui Austen e una dintre cele mai calmante lecturi din cîte cunosc şi poţi să-l citeşti mult şi bine fără a reuşi să-ţi dai seama cît din echilibrul ei desăvîrşit e stoicism şi cît e, pur şi simplu, seninătate. Pentru cititorul modern, o viaţă ca a ei - scurtă, provincială, neîmplinită erotic - nu se poate chema viaţă, dar oare e corect din partea cititorului modern să presupună că aşa trebuie să i se fi părut şi ei? Oare nu există ceva vulgar în zelul cu care acest film ne cere s-o căinăm pentru neîmplinirea ei erotică (sau, mai pe şleau, pentru virginitatea ei), ca şi cum aceasta ar fi făcut automat din ea o fiinţă ciuntită? Sigur, e dreptul realizatorilor să-şi imagineze că Austen a suferit O Mare Dezamăgire şi că Ea Nu S-a Mai Consolat Niciodată, dar oare nu-şi dovedesc mai degrabă lipsa de imaginaţie? Nu că lipsa asta ar fi doar a lor. Întîlnim aceeaşi prezumţie şi în două romane recente - Maestrul de Colm Tóibín şi Autorul, la rampă! de David Lodge - care-l au ca subiect pe Henry James şi care, fiecare în felul său, echivalează aparenta lui lipsă de activitate sexuală cu o incapacitate de a trăi pe deplin. E, pur şi simplu, o prezumţie modernă: dacă n-ai trăit pînă la capăt o pasiune sexuală înseamnă că n-ai trăit. Dar nici Austen, nici James n-au nevoie de compătimirea asta; e suficient să deschizi jurnalul lui ca să vezi cu cîtă pasiune a trăit, după cum e suficient să citeşti un roman de-al ei ca să-ţi dai seama că, din adîncul ei de provincie şi de virginitate, a văzut viaţa cu o claritate la care cei mai mulţi dintre noi, cei de azi, nici nu visăm.
Dar Becoming Jane n-a fost făcut pentru cei cărora le place s-o citească pe Austen, ci pentru cei cărora le plac romanţele de epocă în care tineri bine îmbrăcaţi îşi aruncă priviri tot mai arzătoare la serate literare, pe terenuri de crichet şi în săli de bal, se despart într-o haltă de diligenţă în timp ce copacii se despoaie melancolic în jurul lor şi se reîntîlnesc peste ani, cînd tîmplele li s-au albit, dar flăcările din ochi nu li s-au stins. Probabil că n-ar trebui să fiu atît de dur; e o romanţă OK. Atîta doar că n-are nici o legătură cu Jane Austen. Ce-i drept, unele personaje şi situaţii intră în rezonanţă cu personaje şi situaţii din opera ei (realizatorii au citit-o), dar e o rezonanţă găunoasă: tot ce ne spune este că povestea asta de dragoste a transformat-o pe Austen într-o mare scriitoare, ceea ce (chiar admiţînd că a existat o asemenea poveste) nu e adevărat. Ce-a transformat-o într-o mare scriitoare e efortul ei permanent de clarificare morală. Visez la un film despre Jane Austen în care să simt acest efort. Sau măcar la unul în care s-o văd cum prepară falca aia de vacă umplută cu găluşte.