Greu de spus de cîţi ani n-au mai văzut spectatorii bucureşteni o montare de la Naţionalul din Chişinău (în România, dar mai puţin în Capitală, vin - cînd vin, deci rar - cu precădere producţii ale Teatrului Eugen Ionescu, al cărui director artistic e Petru Vutcărău, el însuşi invitat de succesive ori să lucreze în România ca regizor), iar întîmplarea a făcut ca venirea la Bucureşti a Poveştilor de familie puse în scenă de Mihai Fusu să aibă loc cu cîteva zile înainte de un programat turneu al spectacolului în Franţa (anunţat la faţa locului, dar suspendat, din cauze obscure, ulterior...). La fel de greu de spus cît de reprezentativ poate fi un singur spectacol pentru o ţară cu destul de multe instituţii teatrale şi producţii aferente, în cazul în care această reprezentativitate ar preocupa pe cineva. Deocamdată, Poveşti de familie e un spectacol bun, cu un aer în acelaşi timp familiar şi distinct în relaţie cu mediul teatral românesc, într-un festival acoperind o plajă valorică şi estetică foarte amplă.
Mai mult decît "copii contra părinţi"
Respectînd principiul, cu universală aplicabilitate în Estul Europei, după care nimeni nu-i profet la el acasă, Biljana Srbljanovic e, de un deceniu, un dramaturg de succes pe continent, piesele i se joacă în toate limbile şi pe toate meridianele, mai puţin în limba în care sînt scrise şi în ţara autoarei, Serbia, unde Srbljanovic e considerată adeseori ca o iconoclastă (distrugînd una după alta icoanele spiritului naţional), cam la fel cum e privită, din unghiul croat al perspectivei patriotiste, Dubravka Ugresic. Dintre piesele scriitoarei belgrădene, Poveşti de familie e, totuşi, oarecum neutră geopolitic: deşi plasată marcat în contextul războaielor din fosta Iugoslavie, textul vorbeşte despre geneza şi mecanismele cruzimii cotidiene, învăţată pe terenul de joacă, între săritul corzii şi julirea genunchilor adolescentini.
Disoluţia familiei tradiţionale şi prăpastia intergeneraţională sînt temele predilecte ale teatrului contemporan (cel puţin ale celui european şi nord-american), iar concluzia generală e că soluţie pentru prăbuşirea valorilor familiale nu există, iar copiii au rămas singuri pe lume fiindcă mama şi tata nu-i înţeleg ori nu-i ascultă. Fiii sînt nişte anarhişti (cînd nu terorişti) domestici, iar părinţii - înfrînţii revoluţiei şaizecioptiste (sau, după caz, anticomuniste), eşuaţi în ritualul boulot-metro-dodo, eventual drogaţi de media - a se vedea (dintre textele jucate în România) de la Chip de foc al lui Marius von Mayenburg şi În rolul victimei (Oleg şi Vladimir Presnyakov) la Vitamine de Vera Ion. Piesă cu o temă flagrant de similară, Poveşti de familie e un pic (mai mult) altceva: o arheologie a felului în care copiii de azi devin părinţii de mîine, iar într-o lume lipsită de autoritate şi supraveghere jocul de-a violenţa naşte violenţa. Poveşti de familie sau la ce bun părinţii...
În montarea lui Mihai Fusu, spaţiul de joc (şi de joacă a "copiilor) e despărţit de cel destinat spectatorilor printr-un gard înalt de plasă (peste care, din fericire într-o singură scenă, unul dintre actori îşi adresează monologul direct publicului, un moment destul de perimat ca formulă pentru iară prin ţigani se-nţeleg şi alţii). În acest perimetru parţial închis (celelalte trei laturi ale patrulaterului scenei sînt delimitate convenţional - probabil, la "sediul" de la Chişinău, ea are altă structură decît la Sala Atelier a Teatrului Naţional Bucureşti), printre pături pe care sînt desenate cu creta uşi şi ferestre, trei copii (doi băieţi şi o fată) se joacă de-a familia. Cu inconştienţa vîrstei, ei preiau satiric-parodic rolurile propriilor părinţi, relaţiile marcate de ierarhia sexelor şi vîrstelor şi discursurile educative din propriile case, rescriind aceste istorii familiale după propriile impulsuri (ca de obicei în piesele de conflict intergeneraţionist, violent-mortal). În curtea lor apare o fată, mută şi speriată, factor disturbator al acestor jocuri refulatorii; şi pentru că e o intrusă, pentru că rolurile sînt deja împărţite, iar loc nu mai e decît pe cea din urmă treaptă a persecuţiei familiale, ei îi revine partitura cîinelui. Partitura persecutatului ideal, ţinta ideală a cruzimii copilăreşti, trebuind să treacă test după test (de umilinţă), pentru a atinge stadiul integrării în familia ad hoc a terenului de joacă. Iar teatrul celor 101 moduri de-a ne ucide părinţii continuă...
Distribuţia Poveştilor de familie e o combinaţie interpretativă foarte interesantă: un actor (Leo Rudenco) înclinat să joace figuri "patriarhale", taţi de încredere la un capăt al spectrului şi capi di mafia cu suflet de copil la celălalt (dar să nu ni-l imaginăm în Cat on a Hot Thin Roof şi nici în Rocco e i suoi fratelli...); în schema familială, el e de preferinţă tatăl. Un altul (Ghenadie Gâlcă) cu vocaţie de fraier de cartier şi prieten de nădejde (ah, Horatio...) pînă la bătăuş de cartier şi golan gentil; iată fiul. O actriţă (Luminiţa Ţâcu) pentru care ar trebui să vă imaginaţi, cu măsura necesară, energia improvizatorică, uitîndu-şi cîteodată pe traseu partenerii de scenă, a Maiei Morgenstern în trupul copilăresc al Dorinei Chiriac, în stare să domine, de jos în sus, orice partener de scenă, agresînd şi lăsîndu-se agresată în variate versiuni de mamă. Şi o alta (Snejana Puică), reuşind să găsească nuanţe multiple (chiar dacă nu infinite, căci nu era cazul) într-un rol cvasimut (amintind, de foarte departe, de cel jucat de Mădălina Ghiţescu în Vitaminele regizate de Ana Mărgineanu), trecînd de la un sugerat retard mental la strategii de sfidare şi isteţime infantilă surprinzătoare. Aş zice că distribuirea lor e una dintre calităţile regizorale ale spectacolului...
Din păcate, însă, pentru Poveşti de familie, repetarea pînă dincolo de epuizare a esteticii (a jocului şi construcţiei) în "înscenarea" vieţii de familie, văzută prin ochii fiilor şi parodiată de ei, face să se piardă din virtuţile textului, care contrabalansează unui crescendo al violenţei jocului de-a tata, mama şi copilul un proces de maturizare şi conştientizare a personajelor, pe măsură ce "secretul" intrusei se lasă întrezărit, odată cu includerea ei în joc. Finalul, revelaţia modului traumatizant în care violenţa învăţată acasă şi exersată printre tobogane se poate materializa în ordinea realului, vine ca un pumn în ceafă, din negurile scriiturii mai degrabă decît din evoluţia stării de fapt scenice. Dar, la urma urmei, ce mai contează...
Teatrul Naţional Mihai Eminescu, Chişinău
Poveşti de familie de Biljana Srbljanovic
Regia: Mihai Fusu
Scenografia: Victor Gruşevan
Concepţie muzicală: Alexandru Târşu
Cu: Leo Rudenco, Luminiţa Ţâcu, Ghenadie Gâlcă, Snejana Puică, Diana Decuseară, Alexandru Pleşca
Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.