În încercarea de reintroducere a Teatrului Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi în circuitul valoric autohton, conducerea a realizat o listă cu cele cîteva nume de regizori cu care, dacă lucrezi, ai şansa să te afli "în cărţi". Instituţia ieşeană are în schemă doi regizori, dar managementul de top apreciază că apelul la colaboratori este soluţia oportună. Nu e o mare descoperire, asta face toată lumea, deşi într-un viitor apropiat se va epuiza ca soluţie, aşa că directorii de scenă aflaţi în formă sînt foarte solicitaţi, iar cei care reuşesc să-i "prindă", mai ales teatrele din afara Bucureştiului, se pot considera norocoşi. Nici cu aceştia nu poţi şti cu certitudine că mergi la fix; poţi să ai toate ingredientele potrivite, de la text la condiţii materiale, dar să nu-ţi iasă pur şi simplu. Miza colaborării dintre o trupă stabilă şi un regizor din afara ei stă şi în ocazia actorilor de a lucra într-o altă manieră decît cea obişnuită, de a produce acea scînteie a provocării, atît de necesară într-o nouă creaţie. O şansă minimalizată adesea de realitatea că, fiind solicitaţi în atît de multe locuri, colaboratorii lucrează cu distribuţia contra cronometru, paralizînd pur şi simplu activitatea curentă: nu se mai joacă nimic, nu se mai întîmplă practic altceva, întrucît artistul-invitat nu are la dispoziţie decît o lună sau chiar mai puţin. Apoi pleacă şi mai e liber cine ştie cînd! Şi-atunci, ce nu face un teatru pentru a-l înscrie pe afiş pe X ori Y? Ca să nu mai vorbim de investiţiile financiare, absolut fireşti la orice producţie, dar care, privind mai apoi la situaţia vînzării biletelor, constaţi că nu prea s-au justificat, pentru că lumea nu se înghesuie la casa de bilete. Fără să erijezi venirea publicului la teatru în unic criteriu de performanţă instituţională, acesta este, totuşi, unul dintre cele importante. Îţi dă feedback-ul, oglindirea felului în care este primit programul tău artistic de comunitatea în care funcţionezi şi căreia trebuie să i te adresezi ca aşezămînt public.
În această toamnă, dintre regizorii "vînaţi", la Iaşi a venit Mihai Măniuţiu. El a optat pentru un text shakespearian, Macbeth (din tipărituri n-am aflat în ce traducere), nemaimontat de multă vreme pe "cea mai veche scenă a ţării". În prezent, şi probabil pentru încă vreo cîţiva ani buni de acum încolo, închisă pentru lucrări de restaurare, "cea mai veche scenă a ţării" se străduieşte să găsească locaţii alternative. Mihai Măniuţiu, în viziunea căruia spaţiul teatral şi amenajarea lui sînt esenţiale în orice montare, a sperat ca acest, să-i zicem, handicap, al lipsei unei săli clasice de spectacol, să devină un atu şi să descopere undeva în urbe un ambient potrivit pentru versiunea lui de Macbeth. Cum asemenea incinte (cu instalaţii de căldură, sunet, lumini şi standarde de siguranţă pentru public) nu prea există, iar mult-pomenitul teatru de lemn (o construcţie temporară amplasabilă în vecinătatea clădirii TNI) despre care se tot vorbeşte de vreo stagiune şi jumătate, nu este nici acum gata (în ritmul autohton, cine ştie cînd va fi?), soluţia de avarie a fost ca scenografia (Valentin Codoiu) să fie adaptată pentru fostul atelier de pictură al teatrului. Cam mic pentru gîndurile iniţiale ale realizatorilor, care n-au avut de-ales şi l-au acceptat: perimetrul nu suportă decît vreo 50 de spectatori, care-i privesc pe cei 28 de actori implicaţi. Chiar în această situaţie super-intimistă, de reprezentaţii în sistem exclusivist, ingeniozitatea soluţiei scenografic-spaţiale trebuie subliniată: interpreţii evoluează într-un spaţiu paralelipipedic delimitat de pereţi metalici, prinşi în acest areal-celulă în care lumea priveşte de deasupra, din spatele unui grilaj de asemenea metalic. Cu excepţia faptului că vizibilitatea de sus te face ca privitor să pierzi anumite elemente ale jocului actoricesc, propunerea e justificabilă şi neobişnuită. Răceala şi rigiditatea pe care aspectul şi sunetul metalic ţi le induc sînt speculate din plin: cunoscutele personaje sînt captive în povestea shakespeariană de a cărei spunere se îngrijesc. Mihai Măniuţiu a extras story-ul din contextul lui istoric iniţial şi l-a transpus într-un timp foarte apropiat de al nostru. A adus povestea lui Macbeth într-un univers al brutalităţii, individualismului, serialităţii şi schizoidiei sociale, adică în secolul XXI. Regizorul a umblat şi la text, păstrînd mai degrabă un draft de Macbeth, care se potriveşte mai multor tipuri de societăţi şi vremuri. Esenţa lui e redusă la o suită de crime, într-un scenariu în care, în spiritul lui Shakespeare, nimic nu e prea mult şi, în orice caz, nimic nu e interzis pentru a accede la mecanismele deciziei. Ceea ce propune Mihai Măniuţiu e o analiză foarte dură a nebuniei puterii, a ceea ce poate deveni dorinţa de mărire şi control atunci cînd numai armele vorbesc. Problema acestui decupaj textual, căci există o problemă, este că, pentru un spectator puţin sau deloc familiarizat cu piesa, întîmplările sînt greu de urmărit, iar epicul nu e limpede. Acesta nu e un spectacol pentru marele public, nici nu şi-a propus asta, dar cei care vor avea curiozitatea să-l vadă trebuie să ştie la ce să se aştepte. Condensarea suportului textual dă şi alte efecte: grupul vrăjitoarelor e devitalizat ca aport în intrigă, ceea ce face ca forţa profeţiei lor, care la Shakespeare e motorul acţiunii, să fie anemiată. Tot ceea ce se petrece devine o înşiruire de asasinate, a căror atrocitate e sporită de muzică (recent-contemporană ca ritmuri şi la mulţi decibeli), de atitudinile figuraţiei (ca desant anti-terorist, costumată ca-n Counter-Strike, foarte popularul joc pe computer, cu arme, împuşcături, bîte de baseball, gesturi tipice de wrestling) şi de cîteva semne teatrale, precum, printre altele, mulţimea de tuburi de la cartuşe cu care Lady Macbeth umple la un moment dat podeaua. Apropo de Lady Macbeth (Tatiana Ionesi), în prezenta versiune ea apare lipsită de forţa caracterială pe care "înţeleptul Will" i-a prescris-o. Mai nimic din atitudinea ei nu poate fi socotit un imbold în motivarea soţului pentru comiterea crimelor şi netezirea drumului spre vîrf. Frumos a fost gîndit momentul său de îndoială dinspre final, cînd vina o obligă la gesturi disperate de spălare a păcatelor comise. O spălare la propriu, căci actriţa intră de-a dreptul într-o cadă cu apă, doar că impactul emoţional e diminuat de evidenta stînjeneală a actriţei în a-şi scoate hainele în scenă şi a rămîne goală. Nuditatea nu era impusă neapărat de vreo raţiune artistică, aşa că renunţarea la ea ar fost mai bună.
Atenţia tuturor e canalizată către violenţă, cu nestăpînirea şi agresivitatea pe care le generează. Numai că Macbeth (Doru Aftanasiu) nu are nimic din complexitatea, maleficul ori impulsivitatea pe care un ahtiat de mărire ar trebui să le aibă. Interpretul nu transmite fascinaţia pe care Răul, întruchipat de acest personaj, o exercită asupra victimelor sale, forţa, nu neapărat fizică, cu care-i domină şi anihilează. Macbeth-ul lui Mihai Măniuţiu e şubrezit, din păcate, de interpretarea actoricească. Aşa cum s-a văzut la premieră, distribuţia n-a rezonat, n-a înţeles, n-a lucrat suficient ori n-a făcut faţă propunerii regizorale. Jocul actoricesc ar fi trebuit să augmenteze tensiunea şi dramatismul, dar n-a reuşit decît un exces de teatralitate, nefiresc în contextul estetic dat. Intensitatea dramatică nu e dependentă doar de gravitatea vocii, de tonul pe care rosteşti ori de cît de solid ţi-ai făcut paşii în scenă. Iar cînd primele replici şi primi paşi le-ai lansat deja la o turaţie maximă, unde mai poţi să urci, cum mai gradezi?
Decupajul de text, amenajarea spaţiului de joc, coloana sonoră, eclerajul, exploatarea corporalităţii prin mişcare (Vava Ştefănescu), semnele scenice care trebuie decriptate aruncă privitorul într-o lume stranie, apăsătoare, tensionată. Pe care parcă o ştim de undeva. O fi a noastră?
Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.