În momentul de faţă, spectatorul bucureştean are de ales între două filme cu traficanţi de droguri şi poliţişti newyorkezi: American Gangster de Ridley Scott şi We Own the Night / Noaptea e a noastră de James Gray. Care din ele merită mai tare să fie văzut?
Pentru marele public nu poate fi vorba de nici o dilemă, dar eu, unul, nu prea ştiu ce să spun. Sigur, nu pot să spun că We Own the Night e un film mai bun decît American Gangster: e posac, pretenţios şi nu iese dintr-un tipar clasic, în timp ce American Gangster evită clişeele, zbîrnîie de şmecher ce e şi, judecat exclusiv în termeni de tehnică regizorală, e mai împlinit decît orice alt film american al anului. Şi totuşi cred că We Own the Night, oricît de enervant şi de plictisitor ar fi, e o operă de artă, în timp ce American Gangster, oricît de antrenant ar fi, e un gadget hollywoodian bun doar să le provoace descărcări masive de testosteron băieţilor de 16 ani. Diferenţa dintre ele e una de combustibil: ...Gangster merge cu motorină Shell, Night... - cu sînge de poet.
Bref, cred că Gray e mai artist (cel puţin în sensul clasic) decît Scott. Ştiu, Scott a făcut Alien, Blade Runner şi alte filme admirabile. Pe de altă parte, încercaţi să descrieţi personalitatea care se exprimă prin acele filme şi veţi constata că nu prea se conturează nici una; unde sînt indiciile care sugerează că Scott face filme ca să se exprime, ca să dea formă unui ceva personal care-l macină? Singurul lucru care pare să-l macine e dorinţa de a asambla cît mai bine fiecare film. În schimb, vedeţi cele trei filme ale lui Gray - Little Odessa (1994), The Yards (2000) şi We Own the Night - şi veţi putea face imediat o listă a lucrurilor care-l macină: comunitatea rusă din New York, fiul risipitor, tatăl natural şi tatăl surogat, fratele bun şi fratele rău. Nu e nevoie să cunoşti biografia lui Gray (ai cărui bunici au venit din Rusia şi al cărui tată, angajat al metroului newyorkez, a fost implicat într-un scandal de corupţie asemănător cu cel descris în The Yards) ca să-ţi dai seama că în filmele lui e vorba despre lucruri intens personale. Intensitatea lor se regăseşte în atmosferă şi în imagini. Problema e că ea riscă să pară exagerată, bombastică, nesusţinută de poveste, pentru că (la fel ca Sam Peckinpah, un alt poet al filmului american) Gray obişnuieşte să-şi muleze obsesiile personale pe poncifele filmului de gen.
Titlul citează motto-ul unităţii de combatere a infracţionalităţii stradale din cadrul NYPD şi, la început (anul este 1988), filmul pare să-l ironizeze. Noaptea nu le aparţine inspectorului-şef Burt Grusinsky (Robert Duvall) şi fiului său cuminte, căpitanul Joe Grusinsky (Mark Wahlberg), care şi-o petrec sorbind şampanie călîie din pahare de plastic la o petrecere de serviciu ţinută într-o biserică. Noaptea îi aparţine fiului risipitor al lui Burt (şi fratelui golan al lui Joe), Bobby (Joaquin Phoenix), care şi-o petrece distrîndu-se cu prietena lui portoricană (Eva Mendes) la etajul clubului de noapte pe care-l administrează. Cum clubul e o piaţă de desfacere a drogurilor, Burt şi Joe îi cer lui Bobby să-i ajute cu informaţii, dar Bobby vrea să stea cît mai departe de rectitudinea lipsită de veselie a tatălui şi a fratelui său, preferînd compania afabilă a domnului Bujaev (Moni Moshonov), patronul rus al clubului. Pînă la final, Bobby se eliberează de influenţa acestui tată surogat şi se angajează pe calea cea dreaptă a tatălui său bun.
Gray a vrut ca morala filmului său să sune biblic, dar unii spectatori o vor găsi conservatoare la modul cel mai plat şi mai pălmuitor, şi vor constata cu deosebită neplăcere că tatăl cel bun vorbeşte ca George Bush: "Ori vei fi cu noi, ori vei fi cu traficanţii!". Dar nu e chiar aşa. Filmul e mai întunecat la faţă decît dacă s-ar fi petrecut chiar în Rusia anului 1988 şi nu se luminează nici la sfîrşit. Intrarea lui Bobby în poliţie - adevărata lui familie - şi răfuiala lui finală cu familia falsă nu se desfăşoară într-o atmosferă de triumf, ci mai curînd într-una de transă, în aceeaşi atmosferă de Mică Rusie lăuntrică - mîzgoasă, nearisită şi chior luminată, vag ireală şi totodată inescapabilă - care a învăluit întreaga lui luptă, mai ales splendidul moment în care, aflat într-o maşină şi atacat de gangsteri, conduce orbeşte prin ploaie ca printr-o pîclă a minţii.
Mergeţi la acest film fals convenţional şi, în timp ce-l vedeţi, imaginaţi-vă că toată acţiunea se petrece în capul cuiva: al unui tînăr poet, rănit Dumnezeu ştie în ce fel, care visează împăcări dramatice - tată cu fiu, frate cu frate - în timp ce se uită somnambulic la un film poliţist sumbru şi ne-şmecher (de Sidney Lumet, să zicem) aşa cum nu se mai fac azi.