Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi-a sărbătorit cei 215 ani de la înfiinţare organizînd, între 30 noiembrie şi 10 decembrie 2007, Festivalul Internaţional de Teatru Interferenţe. Cu piese bune şi foarte bune, lansări de carte, expoziţii, întîlniri cu trupele participante şi o organizare impecabilă, Teatrul Maghiar a reuşit performanţa unui festival deloc provincial. Plasat sub semnul "unităţii spirituale prin diversitate culturală" (aşa cum are grijă să ne precizeze Adrian Iorgulescu în caietul program), festivalul a oferit nişte experienţe teatrale de-a dreptul interferente.
Cea mai completă a fost în seara spectacolului Tartuffe, pus în scenă de Stary Teatr (Cracovia), la care am uitat să-mi iau căşti cu traducerea în română. A rezultat o combinaţie de salon stil Ludovic al XVI-lea, limbă polonă, Molière îndrăcit şi frînturi de maghiară din subtitrare. Dincolo de neseriozitatea observaţiilor mele, trebuie precizat, la modul cel mai responsabil, că miercuri, 5 decembrie 2007, Ministerul Culturii a lansat în cadrul festivalului Anul european al dialogului intercultural - 2008, iar actriţei Magda Stief i s-a acordat titlul de membru onorific al Teatrului Maghiar, din a cărei trupă a făcut multă vreme parte.
Deşi mai toate spectacolele şi-au motivat prezenţa în festival prin calitatea lor (nu numai prin provenienţa dintr-un spaţiu geografic anume, pentru a asigura "diversitatea"), tot piesele teatrului gazdă au fost cele mai impresionante, făcîndu-mă să mă întreb dacă nu cumva trupa maghiară e, în prezent, cea mai bună din ţară. Mai întîi de toate, Vinerea lungă, în regia lui Tompa Gábor, pe un text de Visky András (adaptare a romanului Kadiş pentru copilul nenăscut de Imre Kertész): un spectacol foarte puternic, o combinaţie halucinantă de imagine, muzică şi text, o litanie îndurerată a identităţii evreieşti şi a destinului său în secolul XX (efectul dramatic a fost sporit şi de traducerea în română din căşti, şoptită de o voce feminină, aproape ritualic şi neliniştitor). Apoi Gianni Schicchi (opera lui Puccini) pusă în scenă de Silviu Purcărete, cu aceeaşi trupă de actori deveniţi acum şi cîntăreţi, uneori străluciţi, de operă. Opulent şi plin de ireverenţă şi autoironie, Gianni Schicchi coboară direct din burlescul şi fantezia mai vechii Cumnate a lui Pantagruel.
Celelalte spectacole româneşti au fost mai degrabă dezamăgiri. Operei de trei parale a lui Brecht, în regia lui Victor Ioan Frunză (Teatrul German de Stat, Timişoara), i-a lipsit ritmul, iar actorii au părut încă de la început epuizaţi de propriile cîntece şi replici. Iar Pescăruşul pus de Andrei Şerban cu trupa teatrului din Sibiu a fost doar comme il faut (da, ştim deja, ar trebui ca la piesele lui Cehov să rîdem mai mult), salvîndu-l cuplul Sorin - Dorn (Marian Râlea şi Cornel Răileanu), omul-care-a-vrut şi omul-care-nu-mai-vrea-nimic, unul frustrat, celălalt cinic (vorba unei prietene de-ale mele, cînd joacă Marian Râlea, şi obiectele din jurul lui încep să joace; să fi văzut ce făceau bastonul sau linguriţa în jurul lui!). Din păcate, Unchiul Vania, tot în regia lui Şerban, şi Woyzeck (regizat de Măniuţiu) au fost două spectacole la care biletele s-au epuizat foarte repede şi la care n-am mai ajuns.
Neuitînd să amintesc şi piesele străine, menţionez mai ales suprarealistul şi fellinianul O să-mi amintesc de voi toţi (Teatro de la Abadía, Madrid) şi foarte poeticul şi surprinzătorul La Cuisine (Théâtre Tattoo, Toulouse). Pînă la urmă, Festivalul Interferenţe a fost, fără să forţez lucrurile în nici un fel, o bucurie pentru orice individ, membru în selectul club al procentului de 2%, adică al românilor-spectatori de teatru.