O insulă de iubire și speranță - Insula

La fiecare spectacol de dans la care merg mă tem că nu am să înțeleg, că o să fiu depășită de evenimente și că la sfârșit nu voi rămâne cu nimic. Azi dimineață, când am plecat să văd Insula, îngrozită de aceleași gânduri - ce-am să scriu dacă nu înțeleg nimic? - nu-mi imaginam că la întoarcere îmi va fi greu să povestesc ce-am văzut nu din cauza a prea puținor lucruri înțelese, ci dintr-un preaplin de sentimente răvășitoare cu care m-am întors acasă. A fost un spectacol nespus de duios, care, în ciuda lipsei lui absolute de cuvinte, a făcut din mine ce-a vrut.

M-au cucerit atunci când au început să se cucerească reciproc. Am simțit la fiecare atingere a lor cum mă gâdilă pe dinăutru pentru că, nu?, așa se întâmplă când te îndrăgostești... I-am privit, și i-am simțit: patru oameni, două perechi ce se descoperă încet, pe pipăite, și dragostea, exprimată cu foarte mare gingășie, împărțită între ei toți.

Pe cât de forțate mi se par unele dansuri, pe atât de firesc s-a întâmplat totul aici. Atunci când cei doi bărbați și-au iubit femeile uscându-le și pieptănându-le părul, îmi părea că totul s-a așezat la locul lui, că cercul și-a închis în sine perfecțiunea, și mi-am spus, uite, domnule, cum mă fac oamenii ăștia fericită.

Iar apoi m-au zdrobit. M-au zguduit în asemenea hal încât îmi venea să plâng și să le strig, vă rog, vă rog nu vă (nu îmi) faceți asta... E foarte dificil să explic cum m-au adus în starea asta doar certându-se pe un cearceaf, torsionându-l și trăgând de el, împiedicându-se și îndârjindu-se unii împotriva celorlalți. Pare stupid, dar cearceaful ăla era dragostea lor toată pe care o chinuiau și care îi chinuia, căreia, în cele din urmă i-au dat drumul. Iar concluzia spectacolului mi-a dat o ultimă lovitură, căci ne-au lăsat în lumea în care a doua șansă nu există, lume în care, cu foarte puține excepții, trăim cu toții.

Dincolo de toate aceste sentimente, pe cât de obișnuite, pe atât de surprinzătoare prin intensitate, un amănunt m-a uns la suflet, pentru că se potrivește foarte bine concepției mele despre relațiile dintre oameni: există un moment în care cele două cupluri s-au pierdut, și momentul ăsta a avut loc nu oriunde, ci într-o "pădure" de oglinzi. Căci fiecare își caută acea persoană în care poate să se oglindească, să se vadă pe sine. Fiecare îl caută pe cel despre care poate spune: erai aici, în mine, din totdeauna. Iar aici, alegerile nu erau făcute bine, din moment ce nu numai că perechile inițiale nu se mai regăsesc, ci și, prin întuneric, fiecare se descoperă pe sine în altcineva decât crezuse la început. Oglinzile acestea mi s-au părut cel mai frumos detaliu, mai ales că, pe măsură ce îi amețesc pe cei patru protagoniști, te iau și pe tine în zbuciumul general, învârtindu-se și proiectând lumini mișcătoare în jur.

Recomand spectacolul acesta celor care nu se tem să simtă, celor care vor să iasă din marea de tristețe, să naufragieze pe această mică insulă de iubire, și care suportă ca la sfârșit să fie aruncați înapoi în lumea cruntă din care au venit.

Insula
Coregraf: Fatma Mohamed
Regizor: Florin Vidamski
Actori: Florin Vidamski, Fatma Mohamed, Sebastian Marina, Ioana Costea.