N-o să-l găsiţi în veci într-un top al celor mai sexy vedete. Şi nici nominalizat la "cel mai seducător zîmbet". Rămîne, însă, între cele mai puternice şi apreciate voci ale rock-ului ultimelor decenii. E frontman-ul şi, pentru mulţi, imaginea celei mai influente, adulate, detestate, copiate etc. trupe britanice contemporane. În continuare, cîte ceva despre omul şi muzicianul care a marcat o generaţie, a refuzat mantia, oferită pe tavă, de zeu al rockului şi a dat albumul fundamental al sfîrşitului de mileniu.
Rău de gură. Şucărit. Cineva cu care aş putea lucra.
Aşa îşi sintetiza prima impresie despre Yorke amicul Stanley Donwood, co-autor, alături chiar de Thom (sub aliasul Dr. Tchock), al coperţilor şi artwork-ului albumelor Radiohead de la The Bends încoace şi al sitului-unicat al formaţiei. S-au cunoscut în facultate, pe vremea cînd Yorke se juca ba de-a electro-punk-ul cu un amic, ba de-a DJ-ul într-un club din campus. Şi au rămas buni prieteni & colaboratori şi după întoarcerea în Oxford, unde aştepta trupa lăsată în stand-by pe perioada studiilor universitare. "Thom nu cîntă pur şi simplu versurile, ci îşi foloseşte vocea astfel încît să interacţioneze cu restul instrumentelor, ca şi cum ar fi ea însăşi unul" scria în 1991 (!) un jurnalist în publicaţia oxfordiană Curfew, în primul interviu dat vreodată de o formaţie ce devenise senzaţia cluburilor locale. Trupa era On A Friday, iar ziaristul îşi încheia textul convins că vor deveni staruri şi întrebîndu-se dacă sînt pregătiţi pentru asta. Se prea poate ca predicţia să fi fost o banală hiperbolă, monedă curentă şi azi pentru acei music buffs ce îşi notează extazurile seriale pe vreunul din blogurile citite doar de obsedaţi ca mine. Rămîne totuşi prima, iar întrebarea n-a fost vreodată mai justă pentru o gaşcă. Cît despre eroul acestor rînduri, el nu e probabil nici acum capabil să îi dea un răspuns ferm afirmativ.
I'm a creep, I'm a weirdo, what the hell am I doing here...
1993. Cel mai furios album Nirvana, In Utero, şi începutul saturaţiei de grunge. În America şi pe MTV exploda o trupă englezească necunoscută sau luată la mişto acasă pentru că avea un contract cu un major (EMI) semnat înainte să fi înregistrat ceva, nu cînta britpop, iar membrii săi arătau mai curînd a geeks intelectuali decît a rock star-uri. Ajuns pe buzele adolescenţilor disfuncţionali, Creep le-a asigurat celor 5 băieţi foarte middle-class, titraţi şi potoliţi rebotezaţi între timp Radiohead (după o piesă Talking Heads), ştampila de one hit wonder, iar albumului de debut (Pablo Honey) vînzări de peste 3 milioane de exemplare, ceea ce nu mai reuşise de multişor o formaţie rock din Anglia. Toată lumea avea ceva de spus despre versurile lui auto-depreciative şi, mai ales, problemele de self-esteem ale autorului piesei. Thom Yorke, adică. Un tip micuţ, vopsit blond platinat, născut cu un ochi paralizat, trecut pînă la 6 ani prin 6 operaţii corective dintre care ultima, ratată, i l-a nenorocit definitiv. E uşor de imaginat adolescenţa turbulentă şi alienată a unui astfel de om, mai ales cînd e "ajutat" şi de o constituţie firavă. Şi aşa a început "idila" lui Yorke cu jurnaliştii. Cu pariurile pe cît mai e pînă cedează şi-şi încheie socotelile cu viaţa şi comentarii răuvoitoare care-l numeau cel mai urît rocker. Omul i-a privit chiorîş şi a răspuns în general afabil întrebărilor, încercînd să sublinieze latura ironică a versurilor cu pricina. Degeaba, clişeul "Yorke-depresivul" se născuse. Doar rockerii damnaţi/suicidari dau & vînd mai bine - era, dacă aţi uitat, perioada lui Cobain şi Richey Edwards.
Where do we go from here / The words are coming out all weird
1995. Pe drum de 2 ani, Radiohead au apucat cumva să scrie şi înregistreze (cu celebrul John Leckie producător şi viitorul tovarăş de boacăne Nigel Godrich ca inginer de sunet) un album care punea bomboana pe coliva muribundului britpop - The Bends. Thom se tunde, se vopseşte roşu-aprins şi încearcă, încă amabil, să facă faţă avalanşei de cronici extatice ce numesc TB "Joshua Tree al anilor '90", trupa - salvatoarea rockului, iar pe el, noul idol alternativ. Doar că omul nu se visează Bono. Continuă ritmul infernal de concerte şi încă zîmbeşte amuzat la catalogarea albumului ca sumbru, întunecat şi nostalgic după vremuri apuse; din nou, nimeni nu vede ironia feroce a unor piese ca The Bends sau My Iron Lung - numiţi-mi un portret de o notorietate similară al generaţiei '90, mai dur şi fără fasoane decît acel "too young to fall asleep/ too cynical to speak" dacă puteţi. Scrie chiar pentru Q un jurnal al turneului cu REM, în care se bucură ca un copil de alăturarea pe scenă cu eroii adolescenţei lui - din mărturisirile începuturilor, cu Colin Greenwood (bass), cunoscut la 15 ani, s-a împrietenit pentru că aveau aceleaşi gusturi muzicale (Joy Division, The Smiths, Magazine, Pixies), ca şi cu Phil Selway (tobe), pe Ed O'Brien (chitară/voce) l-a ales pentru că în liceu semăna cu Morrissey, iar pe juniorul Greenwood, Jonny (iniţial chitarist şi apoi, pentru cine nu ştie, adevăratul mastermind al orchestraţiilor de la care vine juma' din renumele trupei), fiindcă îl făcea să rîdă. Tot aici se arată prima dată făţiş neliniştit de imensa atenţie acordată. În rarele pauze se închide cu trupeţii şi Godrich într-un studio din Oxford şi apoi în casa de vacanţă a lui Jane Seymour din Bath şi lucrează la un nou album.
I'm your superhero when you're standing on the edge
1997. Pe cînd turneele continuă, în iunie apare OK Computer. Epitetele înşirate apropo de Bends sînt nimic pe lîngă veritabilele ode ditirambice revărsate acum de peste tot - "cristalizarea perfectă a angoasei pre-milenare" într-o capodoperă, albumul deceniului, "cea mai mare trupă din lume" etc. Thom zice doar "o abordare a zgomotelor şi fricii şi încercarea de a găsi ceva frumos în ele", dă interviu după interviu, răspunzînd aceloraşi întrebări, în cap cu cereri de-a defini muzica rock sau a explica tematica apăsat tehnologică a albumului. Spune că nu se teme de computere fiindcă sînt doar maşinării ce pot fi oricînd distruse. Şi pentru că multe laude pentru TB se concentraseră pe pasiunea incandescentă cu care se abandona fiecărei melodii, încearcă aici tot soiul de voci, se ascunde în spatele procesărilor şi unor naratori tot mai impersonali (tendinţă accentuată pe albumele ce vor urma), cîntînd fiecare piesă altfel - plictisit pe Airbag, amestecînd furie & spaimă în Paranoid Android (iar, nimeni nu observă autoironia din "When I am king you will be first against the wall/ With your opinion which is of no consequence at all", mai toţi luînd versurile drept o declaraţie de război către presa care îi minimalizase iniţial); vocea e fals-reconfortantă (Subterranean Homesick Alien), delicat-imploratoare (Exit Music...), ostil-rugătoare (Karma Police), linguşitor-agresivă în Electioneering, se lamentează rece/ameninţător în Climbing Up the Walls, mîngîietor-resemnat în No Suprises sau sedat-rătăcit în Let Down şi Lucky. Pentru a încheia (The Tourist) pe un ton încurajator-halucina(n)t.
Breathe. Keep breathing. Don't lose your nerve.
Versuri din cea mai bîntuitoare bucată de pe OKC, Exit Music (For a Film), pe care mulţi au citit-o ca poveste despre sinucidere, deşi Thom spunea, excedat, că s-a născut din revolta pe care i-o trezea povestea lui Romeo şi a Julietei - piesa a fost scrisă, iniţial, pentru genericul final al filmului Romeo + Juliet al lui Baz Luhrmann. Iar o performanţă live a ei, filmată la prim-plan cu un grand-angular, e închiderea filmului semnat Grant Gee (care le-a făcut clipurile la Creep şi No Surprises) despre turneul mondial cu OKC. Rockumentar esenţial şi atipic, filmat preţ de un an şi jumătate, Meeting People Is Easy (titlu mai contrastant nici că se putea!) radiografiază viaţa unei trupe rock aşa cum n-a mai fost văzută sau imaginată. Ca exerciţiu epuizant şi monoton de PR (interviuri repetitive, conferinţe, promouri), un şir neîntrerupt de concerte şi, dincolo de presupusul glam, o peregrinare perpetuă prin aeroporturi, maşini, hoteluri şi backstage-uri perfect identice. Iar eroul - sau ţinta, vezi momentul în care e, literal, pus la zid şi mitraliat de zeci de blitzuri - e chiar Yorke. Pentru că toţi vor o bucăţică din el - o părere, o explicaţie, să spună dacă crede într-adevăr că life sucks. Pe parcurs îl vezi dezintegrîndu-se, devenind tot mai refractar, obosit şi eluziv. Singurele momente cînd pare fericit fiind cele în care e fie pe scenă, fie într-o cameră anodină, încercînd, doar cu o chitară, să "găsească" o nouă piesă sau, cu căştile pe urechi şi complet absent, se joacă la butoanele unui mixer, prelucrînd cîntece. Se arată tot mai panicat de consensul extatic la adresa albumului şi trupei, văzînd în el spectrul conformismului şi eşuării într-o formulă care s-a dovedit deja de succes. Probabil că nici topurile de final de '97 care au pus OKC în frunte, un Grammy pentru albumul alternativ al anului, o primă nominalizare la Mercury Prize (pe care nu l-a cîştigat atunci; nici mai tîrziu cu Amnesiac, Hail to the Thief ori, singur, în 2006, cu The Eraser) nu l-au liniştit.
I'm not here. This isn't happening.
Zice un post-it prins pe geamul unei oarecare camere de hotel, într-un cadru din amintitul documentar. Versurile vor reveni într-o piesă din 2000, How to Disappear Completely, şi sintetizează poate cel mai bine starea lui TY la finalul turneului ce se întinsese, de fapt, cu minime întreruperi, pe 6 ani. Au urmat recluziunea şi tăcerea. Şi decizia, respectată pînă azi, de-a nu mai citi nimic din ce se scria despre el. Paralizat de isteria critică şi răspunsul extrem de pozitiv ce prevesteau un backlash pe măsură şi îi puneau pe umeri povara unor aşteptări imense, omul care nu voia decît să facă, împreună cu deja vechii prieteni, exact ce muzică îi trecea prin cap clachează. Nu mai suportă nici măcar sunetul unei chitări (într-o trupă cu trei astfel de instrumentişti, inclusiv el!), i se pare că nimic din ce fac nu e bun; sesiunile de înregistrări vin şi trec, în căutări al căror singur scop pare să fie o delimitare cît mai clară de toate caracteristicile cu care Radiohead erau asociaţi. Din jurnalul ţinut pe situl trupei de Ed se pot ghici blocajul şi rătăcirile, iar din poemele dezarticulat/dadaiste postate de Thom pe acelaşi sit, marcate de răbufniri lucide şi paranoide deopotrivă, se desprinde portretul unui om în plină dezintegrare. Pentru prima dată în istoria găştii, sînt la un pas de despărţire, iar TY nu mai vine cu texte şi linii melodice pe care să improvizeze apoi ceilalţi. Doar colează frînturi de idei, notiţe din ziare/de la tv sau mici fragmente de discuţii auzite şi îşi petrece timpul asamblînd şi ascultînd loop-uri minimale compuse pe calculator, bîntuit de experimentele IDM semnate Aphex Twin, Autechre sau Squarepusher, ascultînd în buclă orice nu e rock, mai ales improvizaţiile disonante ale unor Miles Davis ori Charles Mingus şi krautrock. Iniţial complet bulversaţi, colegii încep să-i intre în joc. Se spune că salvarea a venit de la prietenul Stipe, care l-a ascultat şi îndrumat afară din bucla depresivă. Şi de la iubita care i-a trîntit într-o zi cuvintele ce aveau să devină versurile singurei piese oarecum rock de pe Kid A, Optimistic - you can try the best you can, the best you can is good enough.
Laugh until my head comes off...
2000. Omuleţul care a cucerit lumea cîntînd (dar şi ironizînd), alienarea şi angoasele, trebuie să se fi distrat. Cînd toată lumea aştepta OKC2 iar noii critics' darlings erau armata de trupe care porniseră să imite energia formaţiei şi, mai ales, patosul interpretativ al lui Thom (Travis, Coldplay ş.a.), noul album scapă pe Napster şi încep zvonurile despre cum nu sună deloc a Radiohead. Ceva mai tîrziu, lansat oficial după ceea ce părea o veritabilă campanie de anti-marketing (fără interviuri, fără single-uri, fără clipuri), Kid A (albumul care ar fi trebuit să se numească Ok Computer) ajunge, demontînd pentru oricine cu un pic de minte teoriile mega-label-urilor că file sharing-ul e cauza pierderilor lor, cel mai şocant no. 1 văzut vreodată de topul Billboard. Chitările absentează cu graţie, vocea lui Thom e atît de filtrată şi prelucrată încît pe alocuri (piesa-titlu, In Limbo, Morning Bell) e de nerecunoscut, versurile sînt mici colaje absurde şi majoritar ininteligibile. Backlash-ul se dezlănţuie, dar albumul se vinde rapid în peste un milion de exemplare, iar sinuciderea comercială proclamată de mulţi nu se produce nici cu frăţiorul ieşit din aceleaşi sesiuni de înregistrări, lansat juma' de an mai tîrziu, la început de 2001, cînd trupa a pornit iar în turneu. Dedicat proaspăt-născutului fiu al lui Thom, Noah, Amnesiac e şi mai jazzy, ciudat, rece şi morbid; în plus, e singura tentativă din istoria "rock" de punere în sunete şi versuri a unui soi de post-viaţă, undeva în limburi, dar departe de orice lume de dincolo din vreun sistem religios cunoscut. Cu bucăţi de electronică glacială (Packt like Sardines in a Crushd Tin Box, Pulk/Pull Revolving Doors), două piese funerare de-a dreptul - Pyramid Song şi Life in a Glasshouse şi cea mai dance bucată din cariera trupei, I Might Be Wrong, pandant la egal-ameninţătoarea Idioteque de pe precedentul. Şi, incidental, favoritul absolut al sus-semnatei.
Meet the real world coming out of my shell. (...) I will rise up.
2003. Oarecum relaxat că a scăpat de etichetele de salvator al rockului şi lider al celei mai relevante trupe din lume, mereu-neliniştitul Yorke găseşte noi motive de panică. Semne dăduse şi înainte, sprijinind cauza Tibetului sau nepregetînd să îşi proclame admiraţia pentru figuri ale stîngii americane ca Noam Chomski sau Naomi Klein. Spunea de mult că se simte ipocrit nefolosindu-şi celebritatea pentru a vorbi despre situaţia mondială, adăugînd imediat că implicarea îl face să se simtă exact la fel. Revine cu un nou album Radiohead, Hail to the Thief, ce îmbină cele două tendinţe din sound-ul de pînă atunci şi în al cărui titlu toţi văd o referinţă la controversatele alegeri din SUA din 2000, idee sprijinită de piese cu adresă precisă ca The Gloaming, Myxomatosis sau I Will. Şi din nou în turneu - ţinut, sub influenţa No Logo, în corturi/scene transportate cu o echipă-mamut prin lume, pentru a evita stadioanele corporatiste. Spuneţi ce vreţi, dar, spre deosebire de mai toţi protestatarii de duminică, omul e consecvent. Scrie articole furibunde despre Irak în The Guardian şi alte ziare britanice, dovedind că se poate exprima mai just şi coerent decît majoritatea ziariştilor "de profesie". La încheierea turneului, spre sfîrşit de 2004, toţi membrii găştii sînt epuizaţi şi hotărîţi s-o termine cu muzica, dornici doar să-şi petreacă timpul acasă, cu familiile. Plus că HTTT era ultimul album prevăzut de contractul cu EMI, aşa că se trezesc brusc, după mai bine de 10 ani, complet liberi. Spre confuzia celorlalţi şi fericirea lui Thom, care nu vrea să semneze nimic altceva. Regăsiţi în vara 2005, reîncep totuşi să lucreze, iar în 2006 pleacă să testeze noile piese, care sună, iar, altfel.
I don't care what the future holds / Cause I'm right here and I'm today
2006. La cei 38 de ani de acum, împliniţi cam cînd citiţi aceste rîduri, Thom Yorke pare mai senin, dar nu cînd vine vorba de politică, unde rămîne la fel de pornit şi contrariant - a acceptat să fie purtător de cuvînt al campaniei (cam singura simţită şi viabilă ce tratează problema efectului de seră) Friends Of The Earth, dar a anulat o întîlnire cu Tony Blair, spunînd că nu vrea să fie folosit de ciracii acestuia pe post de mascotă care să mascheze inacţiunea. Aşa cum a refuzat participarea la Live 8, pe motiv că genul ăsta de concert nu rezolvă nimic, ci doar abate atenţia de la situaţia reală pe care ar putea-o schimba cel mult o revoltă. Ajutat de eternul Godrich - cu care a lucrat recent la primul episod a unei serii video pentru BBC, From the Basement - a pus cap la cap un album (al doilea proiect solo în cadrul Radiohead, după Bodysong-ul lui Jonny Greenwood), The Eraser, în care îşi urmează pînă în pînzele albe obsesia pentru electronică tot mai minimal/rece, dar o învăluie în vocea lui care ar putea răscoli şi sufletul unui zombie. Asta în timp ce cu Radiohead pare să redescopere un altfel de rock. Pe scurt, Yorke rămîne o masă de contradicţii, amestec imprevizibil de rezervă şi politeţe tipic britanice şi temperament coleric/nevrotic, de o intensitate extremă, cu angoase/spaime/fobii nenumărate (ce includ atît distrugerea planetei, controlul guvernamental, cît şi femeile frumoase sau cîntatul în faţa mulţimilor), militantism maniacal, paranoia existenţială şi retractilitate aproape agresivă. Deranjant pentru unii, esenţial dacă mă întrebaţi. Domnul oricum nu mai citeşte de mult ce zic alţii despre el. Şi e probabil mai bine aşa. Sau, în cuvintele lui, "No more talk about the old days, it's time for something great"...
Pe scurt:
Nume: Thomas Edward Yorke
Data şi locul naşterii: 7.10.1968, Wellingborough, Northamptonshire, Anglia
Semnalmente: 1.70 m, gracil, păr blond-roşcat, ochi albaştri
Familie: o iubită (Rachel Owen), aceeaşi din facultate (doctor în istoria artei şi specialistă în Dante...), doi copii - Noah (n. 2001) şi Agnes (n. 2004, căreia i-a dedicat The Eraser)
Studii: şcoala de băieţi Abington (Oxfordshire), diplomă în litere & artă de la Exeter University
Slujbe: ceva box şi gimnastică în liceu, comis-voiajor, vînzător într-un butic de haine, infirmier într-un spital de nebuni
Prima chitară: acustică, un cadou de la mama lui, la 4 ani; i-au urmat multe altele, lecţii, pianul...
Primul disc: Queen, Greatest Hits
Primul cîntec: Mushroom Cloud (Can, anyone?) la 11 ani, despre exploziile atomice
Prima înregistrare cunoscută: I Don't Want to Go to Woodstock (unde face backing vocals), pe un 7" EP Headless Chicken din 1989 la label-ul local Hometown Atrocities
Eroi: Michael Stipe, The Smiths, Morrissey, Pixies, Aphex Twin, DJ Shadow; Noam Chomsky, Geoge Monbiot
Pasiuni: pe lîngă muzică, computerele (Mac-uri), literatura, alcoolul (în special vodka, la care a renunţat doar la insistenţele iubitei), budismul, grafica
Trupe: Prima în şcoala generală; TNT la 12 ani, gaşcă punk în care îl cunoaşte pe Colin Greenwood; On A Friday (de prin 1987); chitarist la Headless Chicken (cvartet punk din Exeter); din 1992, Radiohead
Colaborări:
*DJ Shadow: Rabbit in Your Headlights. Se admirau reciproc, drept care această alăturare pentru albumul Psyence Fiction ('98) al proiectului UNKLE (Shadow & James Lavelle) a părut firească. Un beat minimal, atmosferă hipnotic-rău-prevestitoare şi vocea şoptită a lui Yorke transformă piesa într-unul dintre cele mai bîntuitoare experimente vreodată înregistrate. Cei doi şi-au exprimat în repetate rînduri dorinţa de-a colabora din nou, dar n-au reuşit, pînă acum, să se sincronizeze.
*Drugstore: El President. Un duet cu Isabel Monteiro şi un clip straniu pentru primul single de pe al doilea album (White Magic for Lovers, 1998) al acestei prea puţin cunoscute trupe de dream pop londoneze.
*The Venus In Furs. Trupă fictivă care i-a strîns, pe lîngă Thom (voce/chitară), pe Jonny Greenwood (chitară), Bernard Butler, Clune, Paul Kimble şi Andy MacKay pentru cîteva piese destinate coloanei sonore a biografiei (vag) deghizate a lui Bowie semnată Todd Haynes, Velvet Goldmine. Retro-glam adictiv (2HB, Bitter-Sweet) şi prilejul pentru un Yorke greu recognoscibil să livreze o excelentă pastişă de Bryan Ferry de care nu l-ar fi bănuit nimeni vreodată - Ladytron.
*Sparklehorse: Wish You Were Here. Sparklehorse au deschis turneele europene Radiohead din '97, dar timp pentru o întîlnire prelungită în studio nu s-a găsit, drept pentru care acest cover după clasicul Pink Floyd a fost tras prin telefon. Vocea omului nostru este abia audibilă în fundal.
*REM: Be Mine şi E-Bow the Letter. În cadrul Tibetan Freedom Concert (iulie '98), deja vechii prieteni Yorke şi Stipe au decis să facă schimb de trupe preţ de cîte un cîntec. Michael a ales Lucky, iar Thom şi-a îndeplinit un vis de pe vremea cînd On A Friday încercau să cînte ca REM, iar aceştia erau încă doar idoli ai radiourilor alternative, nu fenomen mondial.
*PJ Harvey: This Mess We're In. Un soi de pandant feminin al lui Yorke în materie de angoase, PJ a scris această piesă teribil de emoţională cu el în minte. Domnul a venit prompt la sesiunile de înregistrare pentru Stories from the City, Stories from the Sea (2000), ocazie cu care, pe lîngă siderantul duet, a mai apărut (backing vocals & pian) pe alte două cîntece, Beautiful Feeling şi One Line.
*Björk: I've Seen It All. O potriveală de vis, între cele mai stranii şi idiosincrazice personaje ale anilor '90. Björk a spus fără reţineri că el e vocea ei masculină preferată, el a insistat să facă înregistrarea chiar împreună, în acelaşi studio, după ce s-au întîlnit şi au repetat. A ieşit unul dintre cele mai intense duete imaginabile, în care, ciudat, Yorke e glasul (mai cald) al raţiunii care încearcă să oprească drumul fără întoarcere al ieşirii din lume.
5 x solo
Inevitabil, toată lumea pîndeşte ca să vadă cît de diferit/asemănător e produsul final al unui album solo cu realizările alături de colegi şi, mai întotdeauna, nici una dintre variante nu e bună. Mick Jagger sau Billy Corgan ar avea cîte ceva de spus pe tema asta. Cu o excepţie, cei de mai jos nu sînt cei mai bine vînduţi şi difuzaţi artişti. Sînt, însă, 5 oameni ale căror cariere solo au fost cel puţin la fel de interesante (sau mult mai) ca ale trupelor din care veneau. Cu menţiunea că nume ca Hope Sandoval sau Billy Mackenzie ar merita din plin un loc aici, dar nu vreau să mă acuzaţi că sînt prea obscură.
Scott Walker: A cunoscut un succes uriaş cu The Walker Brothers, dar, retractil şi sperios, a fugit cît mai departe de faimă şi isteria fanilor. Cu timbrul jos şi vocea dureros de melodioasă, scoate de 30 de ani, fără tam-tam, la intervale neregulate (The Drift chiar în 2006), albume de o frumuseţe atît de singuratică şi delicată încît te trezeşti întrebîndu-te cum de îşi mai găsesc locul în lume.
Nick Cave: Veniţi tocmai din Australia şi aterizaţi în mijlocul revoluţiei care prinsese Londra la final de ani '70, The Birthday Party le-au arătat tuturor ce înseamnă nu doar să cînţi, ci să fii cu adevărat punk. Solo, de peste 20 de ani, omul cu cei mai bîntuiţi ochi şi cea mai hăituitoare voce joasă ne predică despre misterele şi ororile întunecate ale sufletului uman, fie în cheie rock/blues (Tender Prey, Let Love In), fie în balade asasine, fie în reţinute istorii ultra-personale de iubire (The Boatman's Call).
Morrissey: Cel mai recognoscibil falset al tuturor timpurilor a fost, alături de chitara lui Johnny Marr, cu versurile lui ambigue despre înstrăinaţi, outsideri şi castitate, idolul şi portavocea tuturor marginalilor acestei lumi pe vremea cînd cînta cu The Smiths. De unul singur, a continuat să exploreze aceleaşi tematici în cel mai apropiat lucru de poezie pe care l-a văzut planeta rock şi tot mai diverse stiluri muzicale, rămînînd mereu la fel de personal.
Björk: Micuţa islandeză a fost din adolescenţă vocea celui mai mare fenomen alternativ, The Sugarcubes, din ciudata ţară de la capătul Europei. Cînd s-a decis să o ia pe propriul drum, a devenit un fenomen în sine, surprinzător/şocant cu fiecare apariţie, de la stilul aparte, vag autist, de interpretare pînă la vestimentaţie. De la Debut la Medúlla şi muzica pentru ultima creaţie a lui Matthew Barney, Drawing Restraint 9, o carieră inclasabilă care-a reuşit să amalgameze constant rock şi electronică, experiment şi pop, muzică de club şi zgomot-pur-şi-simplu.
Robbie Williams: Credibilitatea "rebelului" trupei care-a isterizat puştoaicele MTV-iste în anii '90 era nulă la plecarea din Take That. Şi nimeni nu se aştepta ca 10 ani mai tîrziu să-l aflăm încă printre vedetele de prim rang. E doar meritul lui şi al unor colaboratori bine aleşi că a evoluat atît de firesc de la teen idol la unul dintre cei mai aplaudaţi showmani contemporani şi că, mai ales cu 2 albume (Sing When You're Winning şi Escapology) şi o colecţie de coveruri după crooneri clasici gen Sinatra, a dovedit celor (mulţi) neîncrezători că Take That au fost doar un accident de parcurs.