Moartea care priveşte - Deathwatch

După ce anul trecut Festivalul Filmului Britanic ne-a făcut să descoperim Dog Soldiers, un simpatic horror făcut cu foarte puţini bani, dar cu multă energie, marea surpriză a ediţiei 2003 a fost un alt film low budget, Deathwatch (regia şi scenariul: Michael J. Bassett), meditaţie asupra răului în lume deghizată (tot) în horror de serie B (în egală măsură cerebral şi visceral). Momentul temporal - Primul Război Mondial, marele război, pe nedrept mult prea puţin mediatizat în comparaţie cu faimosul WW2. Fără bomba atomică, fără lagărele morţii, fără oraşe în ruine, fără bravi piloţi americani/englezi etc., chiar şi fără spectaculoase scene de luptă, Bassett alege să-şi "concentreze" personajele în spaţiul labirintic al unei tranşee. Prin ceaţă şi sîrmă ghimpată, cei zece supravieţuitori ai companiei Y a armatei britanice ajung în siguranţa aparentă a unei tranşee inamice unde vor înfrunta ceva mult mai puternic şi înfricoşător. Cu excepţia primei secvenţe - un atac de noapte în urma cărora ajung în locul care îi va reţine pe tot parcursul poveştii - războiul nu mai e decît o prezenţă ameninţătoare, fundal şi, într-o anumită măsură, cauză a ceea ce urmează să se întîmple.

Tema centrală, RĂUL (apariţia, manifestările şi existenţa acestuia) apropie filmul lui Bassett de The Thin Red Line. Fără a se scufunda (precum filmul lui Malick) în meditaţii sau poezie, Deathwatch este totuşi foarte departe de marile filme de război din ultimii ani (Saving Private Ryan, Enemy at the Gates), ale căror vedete incontestabile erau, pe lîngă superstarurile hollywoodiene, gloanţele, exploziile şi scenele de luptă panoramice. Aici nu sînt vedete - poate cu excepţia lui Jamie Bell, devenit din balerinul aspirant Billy Elliot, soldatul Charlie Shakespeare(!). Pierdute în atmosfera apăsătoare şi mocirloasă, personajele sînt tipologice (comandantul, dezertorul, preotul, rănitul ş.a.), chiar schematice; singura lor justificare este evoluţia povestirii, la fel cum grămada de cadavre (în diverse stadii de descompunere) pe care le adună la început de prin tranşee pare folosită din motive pur estetice. Încă un merit: este unul dintre (mult prea) puţinele filme cu război în care nu bodycount-ul (a cărui origine/ cauză e iniţial necunoscută) contează, ci semnificaţia lui (prevestitoare...). Nu avem parte de spectaculosul obişnuit (imagini "artistice", create milimetru cu milimetru pe calculator, peisaje exotico-paradisiace sau cadre cu cvartale de ruine). Filmul (le) (pr)opune o lume a noroiului, bine delimitată de ceaţa (barieră? punct de trecere spre o altă dimensiune?) în care protagoniştii se pierd la început şi din care ies spre a înfrunta un inamic de o natură mult mai periculoasă şi volatilă decît se aşteptaseră. Mocirla din tranşee este aproape organică, precum o vietate ale cărei pseudopode acaparează o întreagă lume şi o trag spre adîncuri; din ea poate apărea un soldat duşman (de fapt, doar ochii ce se aprind, brusc - să nu uităm că, formal cel puţin, avem de-a face cu un horror - roşii, în ceva ce părea un cadavru deja în descompunere), se poate strecura spre suprafaţă o forţă (de o formă neclară) rău intenţionată sau, absurd şi aleatoriu, se poate ivi un set de poze "deochiate".

Omniprezenta sîrma ghimpată înlocuieşte plantele şi se caţără (tot din noroi) precum iedera pe (dar şi prin) trupurile soldaţilor într-o simbioză fatală, posibilă doar în acest teritoriu al răului. Paznic, prizonier şi momeală în acelaşi timp, soldatul german cruţat de noii ocupanţi ai tranşeei deţine puţinele explicaţii ambigue şi în mare parte greu de înţeles şi de acceptat. Teroarea pe care o trăieşte, dar nu o poate explica într-un mod convingător celorlalţi ("E ceva oribil sub tranşeele astea! O să muriţi cu toţii! RĂUL!") provine dintr-o cunoaştere nemediată - şi netransmisibilă, după cum se va dovedi - a ceea ce se întîmplă de fapt. Tot filmul e construit minuţios pe interpretarea greşită a unui mesaj-avertizare (soldaţii îl cred o expresie a fricii unui prizonier ce bănuieşte că va fi omorît) şi consecinţele ei fatale, amintind astfel de Event Horizon, un alt horror mult subevaluat. Răul este aici, ca şi în Apocalypse Now (o altă posibilă referinţă), nevăzut ("Oroarea!"), interior, iar singura cale de a-l înfrunta se dovedeşte omenia (!), căci unicul supravieţuitor, tînărul Charlie, este cel care încearcă să-l ajute/apere pe germanul fără nume de colegii lui înnebuniţi ce se omoară între ei sau sînt ucişi de nenumăratele întrupări ale "forţei" (nici o legătură cu Star Wars!) care îi ţine prizonieri fără să-şi dea seama şi le înceţoşează minţile. Răsplata şi-o primeşte în final, cînd e scos din tranşee şi i se spune "numai tu ai încercat să mă salvezi şi de-asta eşti liber!" Nu înainte însă de o coborîre în infern demnă de Lynch şi de o scufundare a întregului spaţiu în subteran - cadavre, sîrme, saci mocirloşi de nisip din care erau construite adăposturi, piloni de lemn, şobolani... Filmul mai oferă cîteva momente de horror pur - un om prin care răsar (din pămînt, prin corp, faţă, ochi) sîrme, crucificarea prizonierului german şi biciuirea lui de către unul dintre soldaţi, un rănit acoperit de o pătură al cărui întreg trup e devorat de şobolani etc.

Ironic, la început, personajele cred că Dumnezeu le-a adus în acest loc, oferindu-le un moment de acalmie, de retragere din demenţa războiului, neînţelegînd că ce au în faţă e exact liniştea răului. Cînd devine evident că nu primesc nici un ajutor, divin sau uman - radioul se strică, rugăciunile rămîn fără răspuns, inamicul nu se lasă prins/identificat - cad pe rînd pradă nebuniei (ajungînd chiar să-i omoare pe cei care vor să scape), cel mai fertil teren, un soi de purtător de cuvînt al esenţei malefice, dovedindu-se, ca în deja amintitul Event Horizon, preotul! Victoria răului este totală, consfinţită de faptul ca însuşi tînărul inocent ajunge să ucidă - e drept pentru a salva un nevinovat, dar... (şi de o ultimă secvenţă - cuprinzînd un zîmbet - infinit mai înspăimîntătoare decît tot restul).

Filmul îşi rezervă chiar luxul unui sfîrşit deschis, sugerînd posibilitatea unei halucinaţii (provocate de un gaz - ceaţa de la început), susţinută şi de delirul unui personaj care spune că sînt cu toţii morţi, că nu-şi mai simte inima bătînd. Astfel că, după ce tînărul Charlie s-a pierdut din nou în ceaţă, îţi stăruie în minte replica lui disperată din confruntarea cu preotul: "There is no victory, not here, not anymore!"; referinţă la război (acela, dar şi oricare altul), la ură, violenţă, întunecare a gîndirii şi toate celelalte rele din noi care nu aşteaptă decît momentul/locul (tranşeea?) prielnic(ă) pentru a ieşi la suprafaţă.