Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film francez - Fete du cinema 2005

Mon Tati


Dilema Veche, decembrie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"J'avoue que je suis assez satisfait de voir - comme un peintre avec ses toiles -, trente ans après, une autre génération aller voir Jour de fête et rire, de la voir découvrir un Play Time, encore que les gens ne soient pas encore complètement pris par ce genre de films." Aşa spunea Jacques Tati în unul dintre ultimele lui interviuri, cu ocazia reeditării ultimului său film, Parade. Regizorul care se declara un om simplu şi anti-intelectual convins a ajuns, paradoxal, să fie subiectul unor ample şi foarte intelectuale examinări critice. Şi asta e cu atît mai impresionant cu cît a făcut doar o şcoală de arte şi meserii, a jucat rugby şi a făcut sketch-uri pentru teatru de revistă pe care le-a adaptat ulterior pentru cinema; apoi a izbucnit războiul şi a fost recrutat în armată de unde a dezertat după doar cîteva luni, ceea ce nu e deloc surprinzător dacă te gîndeşti la omul pe care-l intuieşti în spatele filmelor lui. Filme care s-au văzut de curînd cu ocazia integralei Tati din cadrul Sărbatorii Filmului Francez 2005: trei scurtmetraje şi şase lungmetraje, ceea ce e infim pentru amprenta lăsată de el asupra cinematografiei.

L'École des facteurs (1947) e un fel de pilot de 20 de minute pentru primul lui lungmetraj. În Jour de fête (1949) un sat monoton şi adormit e vizitat de bîlciul plin de culori care explodează în piaţa centrală şi revitalizează satul. Incidental, pe-acolo e şi un cinema care arată metodele rapide şi americane de distribuţie a scrisorilor (ce includ elicoptere, avioane, paraşute şi alte chestii ale armatei), aşa că toată lumea îl tachinează pe François (poştasul) şi bicicleta lui. El ia măsuri. Rapidité! Lansat întîi în alb-negru, filmul a fost ulterior restaurat la varianta color (concepută de Tati iniţial) de Sophie Tatischeff, fiica regizorului, care s-a ocupat şi de celelalte recondiţionări. Jour de fête are o energie teribilă, agitaţie continuă, exact atmosfera de bîlci, dar Tati era la debut (şi ce subiect ideal pentru asta!), entuziast şi euforic. François e un copil mic care se joacă, iar noi stăm şi ne uităm la el cum se desfăşoară, cu zîmbetul pe buze. El nu e la fel de bine definit ca Monsieur Hulot, eroul următoarelor patru filme ale lui, dar cui îi pasă?

În 1953 în Les Vacances de Monsieur Hulot, îl vedem prima oară pe Hulot, care pare a fi personajul maturizării lui Tati - un gentleman umil şi naiv, cu un aspect absolut inedit, devenit la fel de emblematic pentru istoria cinemaului ca şi Charlot-ul lui Chaplin: şosete multicolore, pantaloni mereu prea scurţi, pardesiu, o umbrelă folosită în general la declanşarea haosului. În Les Vacances..., el pleacă în concediu undeva la malul mării, unde, în ciuda faptului că îşi savurează vacanţa, dezlănţuie o nelinişte generală - ca să nu spun debandadă - şi strică distracţia celorlalţi. Toate obiectele din jur par să se extazieze în simpla lui prezenţă: vopseaua fuge, carpeta din piele de vulpe i se lipeşte de pantof, artificiile explodează, bărcile vorbesc şi multe altele. Filmul în sine este vacanţă, relaxare şi rîsete alături de M. Hulot. La sfîrşit pleacă, la fel ca în absolut toate filmele lui. Niciodată nu ştim unde. Dar pleacă. E în continuă mişcare.

Mon oncle (1958) nu mai e relaxare. Pentru că aici critică. Dă de pămînt cu familiile din suburbii (dar face asta fără să se agite cîtuşi de puţin, doar amuzîndu-se, ceea ce-l face şi mai dur), cu gospodinele superficiale dotate cu gadget-uri high-tech tîmpite şi inutile, doar ca să fie la modă. La un moment dat musafirii zic "totul e atît de spaţios", iar ea "ăsta e viitorul". Pe de altă parte, Hulot e la fel de vesel-fericit ca întotdeauna, acum în rol de unchi cu un simţ al umorului dezvoltat (trăsătură ce îi lipseşte cu desăvîrşire cumnatului său), care-şi învaţă nepotul la lucruri de o moralitate discutabilă. Trece prin film foarte calm, apoi pleacă din nou, de data asta cu avionul, şi ajunge în Play Time (1967), într-un fel de Paris futuristic, de fapt Tativille, un oraş din sticlă şi beton. După Mon Oncle care a primit un Oscar, Tati a fost destul de puternic finanţat (Tativille-ul a fost construit în 7 luni, de vreo 100 de muncitori), aşa că a făcut filmul exact cum a vrut el. Farmecul constă în faptul că în fiecare cadru se întîmplă o mie de lucruri, trebuie doar să fii foarte atent şi observi că tot timpul cineva face cîte ceva, de cele mai multe ori undeva în plan secund. E aproape imposibil să prinzi totul. Mişcările au o coregrafie incredibilă, iar dacă la început filmul era dominat de clădirile uriaşe si de arhitectura contemporană (destul de dispreţuită, arătată în deplina-i nefuncţionalitate), la sfîrşit atmosfera este una absolut caldă şi umană, clădirile mamut au dispărut, rămînînd doar oamenii. Finalul e o imagine incredibil de claustrofobică, cu multe maşini care se învîrt aparent fără ieşire într-un sens giratoriu. De-a dreptul înfricoşător. Deşi incontestabil capodopera lui, n-a fost deloc bine primit de public (şi nici de majoritatea criticii) şi l-a ruinat; acest eşec a făcut mult mai dificilă găsirea finanţării pentru viitoarele proiecte Tati.

În Trafic (1971), următorul lui film, sînt numai maşini. În acest ultim film cu M. Hulot, el trebuie să ducă o maşină din Paris la Amsterdam, pentru o expoziţie auto. Drumul e, evident, presărat cu diverse întîmplări şi accidente. De fapt toate accidentele posibile şi imaginabile. În stilul Les Vacances..., este relaxat şi relaxant, reliefînd ocazional diversele obiceiuri stranii pe care şoferii şi le permit în intimitatea automobilelor proprii. E un film pur şi simplu vesel de la început pînă la sfîrşitul în care Hulot pleacă sub aceeaşi umbrelă cu o anumită domnişoară, cea mai tandră ipostază în care s-a imortalizat. Şi, nedorit de repede, ajungem la Parade (1974), ultimul lui film, care aparent nu are legătură cu nimic din ce-a făcut înainte. E un spectacol. Un spectacol de circ. Un colaj foarte bine făcut al tuturor glumiţelor din toate filmele lui (asta nu înseamnă că au fost reciclate), dar atmosfera este foarte apăsătoare. În ciuda umorului, mi s-a părut îngrozitor de trist. Tati e deja bătrîn aici. Acum, nu ştiu dacă e doar pentru că circul în sine e trist, dar pare un "la revedere" morbid spus în aşa fel încît să nu îngrijoreze pe nimeni, o adunare familială la care un om muribund face poante pentru a detensiona situaţia, pentru a o face mai uşoară. Sfîrşitul? La final rămîne o scenă dureros de goală. Tati a mai făcut un film după Parade, Forza Bastia!, scurtmetraj recuperat relativ recent, început de fapt de el şi finisat de fiica lui. După care s-a terminat. Voilà...



 Toate articolele despre Festivalul de film francez - Fete du cinema 2005


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Cătălin Moise


Alte articole

 Programul Fete du cinema - Festivalul de film francez 2005, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer