Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Cairo 2007

Un festival dincolo de porţile Orientului - Cairo IFF 2007


Revista 22, ianuarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
IFF e o abreviere generică, în limbajul legat de festivalurile de film, şi care înseamnă International Film Festival. Cel de la Cairo este un festival internaţional, ba chiar de categoria A, adică de acelaşi calibru (cel puţin teoretic) cu festivaluri ca cel de la Cannes, Veneţia, Berlin, Locarno, Toronto, Montréal... Sunt doar 12 festivaluri de categoria A în lume, iar Cairo e unul dintre ele.

Atunci când mergi la un festival în Orient, trebuie să fii pregătit pentru Orient, cu toate contradicţiile lui, şi să ştii dinainte la ce să te aştepţi. Astfel înfrunţi "paradoxurile" cu seninătate, fără nervi, ba chiar ajungi să descoperi şarmul unui astfel de festival.

Deşi aflat la ediţia 31, Cairo IFF are o organizare destul de amatoricească - răspunsuri ce vin extraordinar de greu sau deloc, o sală de presă care înseamnă vreo două calculatoare conectate plus alte două deconectate, într-o încăpere dezafectată, undeva într-o construcţie la 2 km de locul principal de desfăşurare a festivalului, clădire în care mai mulţi muncitori lucrează ceva cu bormaşina ş.a.m.d. Adică o sală de presă complet nefuncţională...

Cairo IFF înseamnă însă şi mult lux - cazare pentru toţi oaspeţii festivalului (e adevărat că doar pentru cinci nopţi, nu pe toată durata festivalului, care e de 11 zile) într-un hotel amplasat pe o insulă pe Nil, cu vederi superbe asupra Nilului şi împrejurimilor. Înseamnă multe excursii organizate pentru invitaţii festivalului şi presă - la Piramidele de la Giza şi Muzeul Egiptean, la Bazar şi Oraşul Vechi etc.

Dar, fiind un festival de film înainte de orice, Cairo IFF ar trebui să însemne şi film. E adevărat că sunt multe filme la acest festival, dar în principiu doar o mică parte sunt accesibile oaspeţilor străini, adică filmele proiectate în hotelul în care e cazată toată lumea, dotat cu două săli de proiecţie. Mai sunt alte două săli de proiecţie la Operă (acolo unde e şi sala de presă), unde se poate ajunge, în ultimă instanţă, pe jos. Iar restul de 6 săli sunt situate în Centru sau încă şi mai departe, la vreo 10 km de hotel, într-un cartier care se numeşte Heliopolis. În general, invitaţii străini nu prea ies neînsoţiţi ca să caute cinematografele prin oraş. Cairo e acel tip de oraş oriental extraordinar de aglomerat (18 milioane de locuitori) şi zgomotos, cu o circulaţie infernală şi haotică, oraş în care pericolul cel mai mare e să traversezi strada. Regulile de circulaţie nu se respectă, maşinile trec pe roşu, noţiunea de pieton nu există. Pietonul nu are nici un drept, el trebuie să fie supus în faţa maşinii şi întotdeauna la pândă ca să se strecoare printre maşini atunci când traversează. De transport cu autobuzul nici nu poate fi vorba: în primul rând că nu e nimeni care să-ţi spună ce autobuz să iei, apoi autobuzele sunt inscripţionate numai cu numere arabe şi în al treilea rând că ele sunt înfiorător de aglomerate, merg cu pasagerii pe scări şi cu uşile deschise. Există metrou, dar staţiile sunt relativ departe de hotel şi de cinematografe. Singura posibilitate e să iei un taxi dar, dacă nu cunoşti preţurile, taximetriştii îţi cer de 10 ori tariful normal (evident că nu există aparate de marcat funcţionale în taxiuri!).

Şi totuşi, cei mai curajoşi, care fac pasul spre exteriorul cetăţii interzise a hotelului de cinci stele de pe Nil, au ocazia să descopere o lume fascinantă - cea a cinematografelor populare egiptene. Sălile sunt învechite şi destul de murdare, dar publicul e extraordinar. Personal, n-am mai văzut bătaie la cinema de dinainte de 1989, din România comunistă. Desigur, la multe festivaluri mari există cozi interminabile şi foarte mulţi oameni care nu reuşesc să intre la proiecţii: Cannes, Veneţia etc. Dar diferenţa e că acolo se stă la coadă, iar cine nu poate intra, asta e... Aici e cu totul altfel: chiar dacă sălile sunt în cele din urmă doar pe jumătate pline atunci când începe filmul, la intrarea în cinematograf e bătaie. Explicaţiile - multiple. În primul rând, în Orient nu există (sau e de cele mai multe ori ignorată) regula statului la rând - oamenii se bulucesc ca să obţină ce vor. Apoi, festivalul acesta e singura ocazie pentru egipteni de a vedea filme necenzurate (cu excepţia piratării de pe internet). Revoluţia islamică din Iran, din 1979, a avut ecouri în toată lumea arabo-musulmană, iar în Egipt unul din aceste ecouri a fost introducerea cenzurii la cinema şi TV în ceea ce priveşte sexul. Scenele prea explicite sunt tăiate şi, de obicei, în cinema stau 2-3 poliţişti ca să asigure ordinea în cazul în care atmosfera se încinge... Nu e cazul şi cu filmele din festival, ci la proiecţiile obişnuite, din afara festivalului.

Ceea ce e fascinant, sunt reacţiile foarte spontane ale publicului la proiecţii. La proiecţiile de la hotel, filmele sunt subtitrate în arabă şi engleză, dar în oraş nu am văzut nici un film subtitrat în arabă - toate doar în engleză. Sunt convins că 80% din egiptenii care vin la proiecţii nu ştiu nici măcar să citească în engleză, darămite s-o mai şi înţeleagă! Şi totuşi, au o înţelegere intuitivă atât de bine dezvoltată, încât reacţionează incredibil de spontan. Probabil că cei mai mulţi aşteaptă scene de sex, în săli e o vânzoleală permanentă, mulţi rămân însă până la final chiar dacă scenele de sex nu apar... iar alţii probabil că pleacă în timpul proiecţiei, eventual să-şi facă abluţiunile la chiuvetele din toaleta cinematografului pentru ca apoi să meargă la moschee (aşa cum se întâmplă la Cinema Metro, în plin Centru, probabil plasat lângă vreo moschee fără sursă de apă pentru abluţiuni).

Cât despre filme... ele sunt aşa şi aşa. Există trei secţiuni competitive - internaţională (ficţiune lung-metraj), arabă şi o secţiune pentru film pe suport digital. În afara competiţiei, există mai multe secţiuni retrospective - anul acesta dedicate noului cinematograf marocan, arab, turc şi românesc. Plus o secţiune cu selecţii de la alte festivaluri etc. Problema cu retrospectiva română e că festivalul nu a făcut o selecţie a filmelor româneşti recente pe care să le prezinte, ci a acceptat tot ce a fost disponibil la CNC-ul de la Bucureşti, filme pe care nu le cere nici un festival: Şi totul era nimic..., de Cristina Nichituş; După ea, de Cristina Ionescu; Happy End, de Radu Potcoavă; Ticăloşii, de Şerban Marinescu; şi un alt film extrem de prost, la care se tot lucrează de vreo 2 ani, dar care nici măcar n-a fost lansat în România (se anunţă lansarea pentru începutul lui 2008, vom vedea...) - Un acoperiş deasupra capului, de Adrian Popovici. E adevărat că cei de la Cairo IFF au reuşit să aducă şi filme bune sau foarte bune: 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, al lui Cristian Mungiu; California Dreamin' (nesfârşit), al lui Cristian Nemescu; Cocoşul decapitat, de Radu Gabrea.

Bucuria mea a fost că am reuşit, în sfârşit, să văd Şi totul era nimic..., de Cristina Nichituş. Filmele extrem de proaste, ca acesta, sunt nişte rarităţi. Dacă nu le vezi în momentul lansării pe ecran, e imposibil să le mai prinzi pe undeva, căci niciun cinematograf nu vrea să le difuzeze şi niciun festival nu le acceptă. Filmul e, într-adevăr, cumplit de prost, dezlânat şi fără cursivitate, desincronizat, prost jucat, fals de la un capăt la altul. A fost fluierat de publicul egiptean, iar la Ticăloşii mi s-a povestit că s-a strigat "Schimbaţi filmul!".

Din filmele în competiţia internaţională, Jasminium, în regia polonezului Jan Jakub Kolski, e printre cele mai bune. Inventiv, cu o imagine excelentă şi un umor foarte inteligent - toate acestea fac din Jasminium şi unul din cele mai bune filme poloneze din ultimii ani. De altfel, regizorul e foarte cunoscut încă din 2003, când Pornographia fusese în competiţia oficială la Veneţia şi foarte bine primit la mai multe festivaluri. Tot în competiţia oficială, britanicul And When Did You Last See Your Father?, de Anand Tucker, e unul din acele filme care-ţi lasă o foarte puternică senzaţie de déjà vu. Relaţia dintre un tată care îmbătrâneşte şi fiul său care se maturizează, cu multe flashback-uri, un ton foarte nostalgic şi lipsa unei tuşe foarte originale - sunt elemente care-l aruncă într-o zonă a (prea) comunului.

Nu e rău La Luna en botella, al spaniolului Edward Grojo - alt film cu tuşă tristă, despre câteva destine care se încrucişează într-un bar. Bine ritmat şi cu o imagine foarte bună, nici acesta nu e foarte original, dar oricum este mult mai bine condus decât filmul britanic.

Şi tot destine încrucişate în indianul Life in a Metro, de Anurag Basu. Ca la mai toate filmele indiene, lungimea e excesivă (doar genericul de-nceput durează 19 minute!), iar inserturile lacrimogene importante. Filmul e totuşi bine ţinut în mână şi face o bună radiografie a societăţii indiene urbane de astăzi, în care descoperi multe aspecte copiate din societăţile occidentale (filmul însuşi pare copiat după unul hollywoodian pe bucăţi lungi).

Au fost, evident, mai multe filme egiptene în festival (Egiptul e ţara arabă cu cea mai mare producţie cinematografică), printre ele Demons of Cairo, de Ahmad Atef. Filmul ia în vizor fenomenul copiilor străzii, omniprezent într-o societate dominată de paradoxuri, cu o pătură săracă extrem de numeroasă şi un ritm de creştere a populaţiei care agravează problemele sociale şi aşa grave. Demons of Cairo e o peliculă uşor deasupra unui nivel semi-amatoricesc, dar asta nu i-a împiedicat pe egipteni să-l aplaude şi să reacţioneze cu entuziasm la apariţia fiecărui actor (probabil) foarte popular în Egipt. Filmul se înscrie, de altfel, în tendinţa generală a producţiei cinematografice egiptene, bazată pe film de consum pentru lumea arabă - comedioare facile, cu gaguri răsuflate, dar prizate de publicul larg, cu actori-vedetă în spaţiul arab, ceea ce le face foarte apreciate în toată lumea arabă. Sunt filme fără miză, dar care fac deliciul publicului din ţările arabe.

Vizând mult mai sus decât filmul egiptean, filmul libanez Caramel a fost şi el prezentat în competiţia arabă. Caramel e primul lung-metraj al regizoarei Nadine Labaki şi fusese prezentat şi la Cannes 2007, în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs. E (încă) un film mozaicat, care urmăreşte destinele a cinci femei din Beirut, care se încrucişează într-un salon de cosmetică. Şi acesta e o radiografie - a problemelor personale ale oamenilor şi a celor generale ale societăţii libaneze de azi. Un film pertinent, bine realizat.

În afara secţiunilor competitive, dar în selecţia oficială, descoperim câteva filme care au fost distribuite şi în România în 2007: francezul La Môme, de Olivier Dahan; americanul Rendition, de Gavin Hood; anglo-americanul A Mighty Heart, al lui Michael Winterbottom, cronica palpitantă şi tragică a răpirii unui ziarist în Pakistan, cu o Angelina Jolie într-un rol foarte bun.

În sfârşit, tot la Cairo IFF ai ocazia să descoperi un film foarte straniu - Jesus, the Spirit of God, al iranianului Nader Talebzadeh. Stranietatea vine din mai multe părţi. În primul rând, fiind un film despre Isus, realizat într-o republică islamică foarte conservatoare, te-ai aştepta să fie unul de propagandă anticreştină, ceea ce nu e cazul! În al doilea rând, e straniu din punct de vedere al percepţiei creştine, căci filmul prezintă faptele cunoscute creştinilor despre viaţa lui Isus în două variante: cea islamică şi cea creştină, dar până la un punct aceasta din urmă. Şi, în al treilea rând, filmul e mai învăluit în mister decât orice alt film despre viaţa lui Isus, din toate pe câte le-am văzut până acum din lumea creştină! Conform Islamului, Isus (Issa în arabă) a fost unul din cei mai mari profeţi, care au adus mesajul lui Dumnezeu printre oameni. Versiunea islamică diferă în mai multe puncte esenţiale de cea creştină însă. Mai întâi, Isus nu e de origine divină, ci doar umană; el susţine acest lucru în film foarte clar, atunci când e întrebat direct de Caiafa, dă un răspuns direct. El spune răspicat că nu e fiul lui Dumnezeu şi anunţă venirea ultimului şi a celui mai mare profet al tuturor timpurilor (Mohamed). Apoi, Isus nu învie. De fapt, conform Islamului, Isus nici măcar nu moare, ci în noaptea dinaintea răstignirii e luat de arhanghelul Gabriel la ceruri. În acelaşi moment, arhanghelul îi dă lui Iuda chipul lui Isus, pentru ca Iuda să fie cel răstignit, drept pedeapsă pentru trădarea lui. Astfel că filmul prezintă momentul răstignirii, doar că nu Isus e cel care moare pe cruce, ci Iuda, însă toată lumea crede că e vorba despre Isus. La un moment dat, povestea filmului se despică în două, fiecare fir urmărind una din cele două versiuni. Cea creştină, care avansează până în momentul răstignirii lui Isus, dar neurmată de înviere; şi cea islamică, cu ridicarea lui Isus la ceruri de către arhanghelul Gabriel, urmată de răstignirea lui Iuda, căruia îi fusese dat chipul lui Isus.

Dacă ar fi prezentat în lumea creştină, cu siguranţă că filmul ar stârni mari controverse şi chiar proteste, dar astfel el trece cu totul neobservat. A fost prezentat şi la Cannes 2007, dar numai în Market, adică rezervat doar cumpărătorilor (distribuitori şi reprezentanţi de festivaluri), nefiind inclus în nicio selecţie şi trecând şi acolo cu totul neobservat.

În ceea ce priveşte premiile, cele pentru cel mai bun film şi cel mai bun regizor le-au fost atribuite francezului L'Ennemi intime, respectiv regizorului său - Florent Emilio Siri; iar pentru cel mai bun film arab unui film marocan cu reacţii foarte bune - Waiting for Pasolini, de Daoud Aoulad-Syad.

Una peste alta, Cairo IFF, în ciuda disfuncţionalităţilor, prezintă filme pe care cu greu le poţi vedea în alte părţi şi are şarmul lui cu totul aparte.



 Toate articolele despre Festivalul de film Cairo 2007


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Laurenţiu Brătan


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer