Totul e foarte confuz. Despre ce vorbim, de fapt? Despre consum ca trăsătură fundamentală a existenţei umane? Banal şi nu tocmai de dezbătut. Sau despre consum promovat din diverse raison-uri şi prin diverse strategii ca deziderat suprem al aceleiaşi existenţe? Aldous Huxley încercase să descrie în Minunata lume nouă un astfel de univers în care orice problematică era înecată în irelevant, iar singurul scop al majorităţii oamenilor (conducătorii sînt, ca întotdeauna, altă problemă) era consumul, achiziţionarea de bunuri şi descotorosirea de cele vechi într-un ritm cît mai alert. O perspectivă radicală, ca-n toate distopiile, dar ok ca punct de pornire.
Sînt complet pierdut în supermarket cîntau Clash, intelectualii punk-ului, prin 1980. Complet (all), adică fără cale de ieşire sau variante. 15 ani mai tîrziu, Radiohead apăreau pe MTV (i.e. una dintre cele mai tari embleme consumiste) cu videoclipul la Fake Plastic Trees, înrudit ca idee: un om (solistul Thom Yorke) plimbat (în ultrafamiliarul căruţ) printre rafturile imense, psihotic de ordonat aranjate (şi scăldate în lumina rece şi inexpresivă a neoanelor) ale unui uriaş hipermarket (cu timpul cresc şi proporţiile!). Alte siluete se întrezăreau printre şirurile de obiecte. Sfîrşitul (ieşirea) conţinea sugestia morţii (adică "Nu mai consumi, te-ai dus!"), dar şi a reîncarnării (!) într-un copil ce intra atunci în acelaşi spaţiu. Deci lumea ca imens magazin în care sînt aglomerate toate lucrurile de care ai nevoie ca să trăieşti îndestulat/mulţumit; dincolo - neant. Există alternativă?
În cartea lui Huxley totul era o strategie imensă pentru a ţine oamenii sub control (inclusiv genetic), departe de pericolul ideilor proprii. Standardizaţi, aceştia se încadrau în "cîmpul muncii" şi într-un proces de consum (produse/servicii) perpetuu (ce înghiţea tot ce cîştigau muncind). Şi atît. Aud deja o voce murmurînd "Paranoia!". Dar să trecem peste asta. Instrumentul de supunere era, evident, publicitatea în toate formele sale (de la direct la subliminal), ca şi în universul unuia dintre cei mai lucizi autori ai secolului XX - Philip K. Dick (altminteri mare consumator de amestecuri şi cantităţi inimaginabile de medicamente/droguri). În Ubik el substituia într-o sinistră pastişă promo-ul (fiecare capitol avea ca motto o reclamă la un produs - de la sutien la diuretic sau deodorant, numit întotdeauna Ubik; cu alte cuvinte infinitele - ubicuele! - faţete ale Produsului) Logos-ului divin: "Am creat fiinţele vii şi locurile unde locuiesc ele (...) Eu sînt cuvîntul şi numele meu nu e niciodată rostit. Numele pe care nimeni nu-l ştie (...) Eu sînt. Eu voi fi întotdeauna." Uitaţi-vă bine în jur şi spuneţi cu mîna pe inimă că se înşela. Adăugaţi la asta faptul (alegere aleatorie, admit) că într-unul din ultimel hit-uri (perfect oarecare) obsesiv difuzate o fătucă lucios machiată cîntă pe cel mai casual ton cu putinţă Vinde-te pe tine însuţi/ Încasează banii şi gata! (Şi nu, nu e vreo ironie abil camuflată.)
Şi atunci? Care e soluţia? Pe vremea cînd aveam 17 ani cea mai bună prietenă pe care am avut-o vreodată se hotărîse să plece în munţi cu un sac de cartofi şi un căţeluş, iar eu voiam să mă călugăresc. Nici una n-am făcut-o. Acum, ani buni mai tîrziu, ea e bine încadrată în sistem (facultate etc.), iar eu... Uneori mi-e dor de perioada aceea radicală şi de naivitatea noastră maniheistă. Şi stau şi mă întreb: ce mă ţine? Ce consum - pe lîngă resursele naturale ale planetei, stratul de ozon ş.cl.? Păi... Produse alimentare venite nu ştiu de unde, fabricate în condiţii necunoscute de igienă (aveţi idee cîte bacterii conţine apa?). Vieţile unor copii din lumea a treia care muncesc 12 ore pe zi cu dreptul la o singură pauză (inclusiv mersul la toaletă) pentru ca marile corporaţii multinaţionale (Nike e primul scandal care-mi vine în minte) să aibă costuri sensibil reduse de producţie, iar eu să-mi iau tenişi, haine "de firmă" ş.a. Vieţile altora (copii, adulţi, bătrîni) care vor fi ucişi cu arme produse cu banii pe care eu (şi mulţi alţii) i-am dat altor companii şi pe care acestea le investesc de multe ori în varii afaceri suprastatale (inclusiv cu dictatori din ţări pe care majoritatea nu am şti să le arătăm pe hartă) nu neapărat kosher. Emoţiile gata confecţionate şi ambalate pe care mi le furnizează mas-media. (Şi le consum cu maxim entuziasm, trebuie să adaug.) Apoi muzici, filme, cărţi (adică tot (simulacre de) trăiri ale altora) ale căror idei/senzaţii îmi revin în minte în viaţa de zi cu zi, suprapunîndu-se peste ceea ce trăiesc. Reviste care mă învaţă cum să mă port, cum să-mi construiesc aspectul exterior, pînă la urmă cum/ce să fiu. Putem ajunge astfel (remember promo-ul deja amintit) la pierderea [să nu exagerăm! îmi zice vocea deja îngrijorată de traseul gîndurilor mele; zi şi tu alienarea sau chiar mai bine îngreunarea] relaţiei clare cu sinele, aceasta devenind tot mai mediată, bruiată de nenumărate propuneri/modele exterioare. Sau, vorba cîntecului (tot Radiohead) Deschide-ţi ţeasta - voi fi acolo. La urma urmei, consum şi hîrtia pe care scriu textul ăsta, şi pasta din pix, başca orele, ţigările, neuronii.
Şi totuşi ce-i de făcut, o dată radicalismul adolescentin dus? Cei care încearcă vreo formă de protest (fie acesta demers artistic sau discurs politic) se folosesc inevitabil de aceleaşi strategii şi căi prin care se promovează şi consumul. Altfel spus, ne vindem revolta, deci de ce ne-ar lua cineva în serios? Apoi, există celebrele marşuri anti-globalizare ce însoţesc fiecare summit G8. Am cochetat deseori cu ideea, dar sfîrşeam inevitabil prin a-mi imagina cum l-aş căuta din priviri/urmări pe Jonny Greenwood (ar fi acolo, ştiu asta!) prin mulţime. Ce pretenţii de seriozitate pot să mai am cînd mă las pradă atît de repede umorilor (aceleaşi la care apelează şi sistemul publicitar)?! Oricum, sînt atîtea lucruri de care m-am convins că am nevoie şi care mă ţin aici, în lume, element activ şi (foarte) consumator. Şi nu-mi pot petrece tot timpul gîndindu-mă cum exacerbarea deşănţată a consumului ne abate atenţia de la ce se întîmplă cu adevărat în lume. Dacă asta duce la pierderea lucidităţii şi conştiinţei, so be it...
Căci, vorba lui Thom Yorke, încă îmi port perechea de Nike.