Seabiscuit / Cursa secolului - un cal precum America

Seabiscuit a fost mai întîi de toate un cal, care în anii '30 fusese mare vedetă, cîştigînd multe curse şi învingînd, în calitate de reprezentant al Vestului american, armăsarul War Admiral, proprietatea unui miliardar arogant din Est. Pe urmă, Seabiscuit a fost eroul unui roman scris de Laura Hillenbrand în 1996, roman care a fost un surprinzător succes de vînzări. În fine, cartea a ajuns în mîinile regizorului, producătorului şi scenaristului Gary Ross care, pe lîngă că e pasionat de cai, a văzut în ea sursa unui posibil film de succes.

Povestea lui Seabiscuit avea o bună şarpantă dramaturgică ce s-ar fi pliat bine pe o producţie care să bată şi înspre istoria Americii. Proprietarul său era un milionar implicat la început în comercializarea minunii secolului, automobilul, distrus în ziua cînd băiatul îi moare într-un accident de maşină. Antrenorul era un cowboy rătăcit într-o minunată lume nouă în care face figură de nebun. În fine, jockeul era un fiu de emigranţi irlandezi, sărăciţi de criză, a cărui unică şansă era să reuşească la cursă ori la box, singurele lui talente, care i-au şi făcut pe părinţi să-l abandoneze în grija unui proprietar de cai. Prea spectaculoasă pentru a face obiectul unui film care ar fi acoperit toate colţurile cu muşamaua previzibilului, povestea acestui cal în care o perioadă mulţi oameni şi-au pus speranţele, poate nu numai pentru a cîştiga bani, devine în filmul lui Gary Ross (autorul simpaticului Pleasantville) mai mult un fel de pretext pentru a glorifica de fapt naţiunea americană, care, iată, a ieşit învingătoare din ghearele Marii Crize şi şi-a clădit un viitor ferice (viitor fiind cuvîntul pe care proprietarul lui Seabiscuit îl pronunţă des). Foarte hollywoodiană, istoria celor trei oameni ale căror destine se leagă de acest cal, care cal le întregeşte vieţile, este în permanenţă punctată de intervenţii cu fotografii de epocă şi de un comentariu demn de un film de propagandă.

Avînd de-a face probabil cu o materie literară densă, scenaristul Gary Ross rezumă bucăţi întregi de timp în secvenţe scurte şi îţi dă astfel senzaţia că, deşi a început de 20 de minute, filmul n-a început de fapt. Era însă nevoie de fixat cadrul istoric, care a determinat şi traiectoria eroilor. Filmat bine, cadrat frumos, nimic de zis, urmărind goana calului din şa şi din faţă şi din toate părţile. Cursa secolului nu depăşeşte limitele unui film bine făcut în coordonatele unei producţii care nu-şi propunea nici să revoluţioneze arta filmului, nici să işte controverse şi nici să salte actorii spre Oscar. Totuşi, Tobey Maguire, Jeff Bridges, Chris Cooper, William H. Macy dau ce pot şi se străduiesc să depăşească ştacheta pusă la nivel mediu de scenariu. În simbioză cu calul său, Tobey Maguire îşi păstrează aceeaşi strălucire vie în ochi şi nu numai părul vopsit roşcat îl face să fie un irlandez căpos. Jeff Bridges dă o undă de autoironie milionarului pe care-l joacă. Faptul că a ajuns la o anumită vîrstă şi nu mai poate miza pe fizic îl face cu atît mai mult să marşeze pe o abordare uşor într-o ureche. Chris Cooper mestecă mărunt din buze pe linia excentricităţii şi inadaptabilităţii din Adaptation.

Cele mai frumoase secvenţe sunt, fireşte, cursele. (Într-unul din rolurile secundare joacă şi un mare jockeu american, Gary Stevens.) Uitîndu-te la cei care se urcă în şa, mici şi răi, întrevezi un cerc al iniţiaţilor. Cei care simt calul, care îi transmit comenzile aproape mental, îşi amestecă sudoarea cu a lor, împrumută ceva din felul lor de a fi. Aceste secvenţe te fac mult mai mult părtaş la acţiune decît dialogurile şi apropierile forţate şi sistematice dintre cal şi călăreţ (amîndoi rebeli, amîndoi neferi-ciţi cînd au fost mici, amîndoi şchiopi la un moment dat). Am fi preferat un film mai scurt de două ore şi 20 de minute, în care calul să fie mai mult cal decît reprezentant al Americii învingătoare şi după ce-şi rupe piciorul.