Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Game Plan, The

Gâgâlicea şi macho-manu' - The Game Plan


Cinemagia, ianuarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Surprinzător fenomen! După ce o ţine dezastruos pe optzeci la sută din durată, filmul se înviorează brusc şi în final chiar te trage pe marginea scaunului, cu-o lacrimă-n colţ de ochi. Nu-mi amintesc să mai fi asistat vreodată la o răsturnare similară chiar de aceste proporţii.

Principala hibă se regăseşte încă la nivel de scenariu (Nichole Millard, Kathryn Price şi Audrey Wells), care e complet destructurat (bag mâna-n foc că Mara Nicolescu, Lia Bugnar şi Vali Florescu l-ar fi construit incomparabil mai bine - şi doar două din ele, doar una, darmite toate trei!) Din start, reţeta subiectului e de o banalitate crasă, târnosită pe ecrane de-a lungul deceniilor până la tocirea totală - de la Little Lord Fauntleroy încoace. Deci, unui macho-man îi intră-n viaţă o gâgâlice drăgălaşă. Macho-manu' poate fi conte englez, lord scoţian, mafiot de pe orice meridian, super agent secret 00-nuştiucât, robotoid pus să termineze pe toată lumea, etc., etc. Gâgâlicea, la rându-i, nu se supără dacă-i odraslă nelegitimă, nepoţel orfan, nevestică servită din raţiuni politice, femeie de serviciu sexy şi cu suflet mare, căţel pierdut de stăpâni, leopard fugit de sub tirania Ancăi Oprea de la Băneasa, şi altele la fel de inventive. Nici nu i-ai pus bine împreună, că deja ştii ce-o să se întâmple: faza-ntâi: macho-manu' zice nu, şi imediat constată că nu-i pe-a lui; faza doi: macho-manu' acceptă temporar compromisul, hotărât să nu se lase; faza trei: gâgâlicea face vraişte viaţa macho-manului, care începe să se ia cu mâinile de cap; faza patru: disperarea macho-manului atinge cote paroxistice, când constată căci, colac peste pupăză, s-a ataşat de gâgâlice; faza cinci: intră-n scenă The Element of Doom (care de obicei e un avocat, dar poate fi şi un escroc, impostor, ucigaş în serie, Mengele sau avatar al lui Shiva), fluturându-i pe la nas macho-manului o hârtie unde scrie că n-are dreptul la gâgâlice; faza şase: gâgâlicea i s-a dus, macho-manu' e distrus; faza şapte: macho-manu redevine ce-a fost şi mai mult decât atât (adică un fel de super-macho-man), se duce la mizerabil, în ovaţiile tuturor vecinilor şi colegilor, dă cu el de toţi pereţii (dar grijuliu să nu-i rupă ceva, căci a-nvăţat de la gâgâlice virtuţile compasiunii), şi-şi ia gâgâlicea-napoi; faza opt: ei cum trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi.

E. În cazul de faţă, macho-manu' e un atacant de fotbal american d-ăla de rade tot şi marchează orice eseu, mulatru (evident!), ultra-bogat, hiper-sexos şi über-îndrăgostit-de-himself. Îl cheamă Joe Kingman (probabil au ezitat mult între "Kingman", "Champion", "Bester" şi "Hardestintheparking"). Îl joacă Dwayne "The Rock" Johnson. Gâgâlicea e fiica lui din flori de care el nu ştia (de ea, că florile le mai ţinea vag minte, de-acu' opt-nouă ani), Peyton pre numele ei, Madison Pettis pe-al interpretei. Ce se va-ntâmpla cu ei doi, v-am povestit în paragraful ăl-de-sus. Ar mai fi de adăugat, la nivel de story, că toată acea peltea curge parcă stă, compusă dintr-o înşiruire de momente disparate, toate menite să ne facă să ne râdem (n-am zâmbit nici măcar o dată - nici când gâgâlicea apasă pe butonul mixerului fără capac şi împrăştie pireul energizant al macho-manului prin toată bucătăria, nici când macho-manu' sare-mbrăcat s-o caute prin spuma care-a inundat toată baia lui cât o parcare subterană, nici chiar când redutabilul buldog al macho-manului apare înţolit c-un tutu roz de balet). Tot ce se-alege de-aici e că la un moment dat, exasperat cu legitimitate, macho-manu' îi scrie gâgâlicei un regulament cu ce să da şi ce să nu, care se cheamă "plan de joc". De unde şi titlul. Clar.

De remarcat că, pasă-mi-te simţind cât de stătătoare e dramaturgia, regizorul Andy Fickman se strofoacă s-o dinamizeze la nivel narativ, punând personajele să se zbânţuie ca mânate de draci, zbierând, sărind, tăvălindu-se pe jos, decupate-n cadre multe şi montate mai ceva ca-ntr-un videoclip hip-hop (drept e că Michael Jablow ştie să bage foarfeca la fix) - da' ce folos, când firul epic al filmului n-avea resurse pentru aşa ceva? Discrepanţa e şi mai mare, dând senzaţia ingrată că vezi un dulap jucând şotron - minus hazul aferent. Probabil din acelaşi efort disperat de a face bici dintr-un material cam impropriu, majoritatea personajelor sunt de o falsitate soră cu moartea. Cel mai deranjant se observă asta la micuţa Madison Pettis, o puştoaică realmente talentată, spontană şi expresivă, de un farmec incontestabil - care-i obligată, biata, să debiteze replici anost-sclipicioase de sitcom, potrivite cu psihologia unui copil de opt ani precum rochiţa aia roz pe buldog (exemplu - Macho-manu: "De ce nu-ţi cauţi tatăl?" Gâgâlicea: "Pentru că mă uit la el!"). Nici Dwayne Johnson n-ar fi rău, dacă tot rolul lui n-ar fi telefonat de la cap la coadă - apropo: în prima secvenţă, îşi priveşte autoadulator pe DVD-player un interviu înregistrat, rostindu-şi singur replicile în avans; acelaşi lucru se întâmplă şi la nivelul filmului în sine: ştim tot timpul şi ce va zice, şi ce va face, şi cum o să se-ncrunte sau o să zâmbească.

Nu ştiu pentru ce-o fi nominalizată Kyra Sedgwick la Emmy - ba... uite că acum ştiu, noroc cu IMDb-ul: pentru The Closer; cic-a mai luat pentru acelaşi serial şi Globul (ăla de nu i l-au dat lui Mungiu), anul trecut - dar în rolul Stellei Peck (agenta cinică şi scorpioasă a macho-manului) e atât de falsă, cabotină şi indigestă, încât îmi venea să dau cu ceva-n ecran. Noroc că mai salvează ceva Roselyn Sanchez (Monique Vasquez, profesoara de balet a gâgâlicei), care ştie să compună credibil şi cu bun-simţ un rol la fel de clişeatic ca toate celelalte. A treia femme-fatale care se preumblă prin cadru, deja apocaliptic de paralelă şi cu povestea, şi cu actoria, e Kate Nauta (Tatianna, o amantă de serviciu), iar Paige Turco, în rolul lui Karen (sus-menţionatul doom element care vine la sfârşit să-ncurce treburile, dar tot ea le descurcă, fiind fată bună finalmente) are şansa de a se suprapune peste singura parte cât de cât reuşită a filmului.

Şi ajungem, astfel, la trist-spectaculoasa răsturnare ce salvează The Game Plan într-al doisprezecelea ceas - taman la fel ca titlul de campion, pe teren, în ultimele patru secunde ale meciului.

Aşadar, în momentul când domnişoara doom factor intră-n scenă, avem în sfârşit surpriza unei lovituri de teatru la care nimeni nu se mai aştepta (nici ca substanţă, nici ca formulă) - şi, din acel moment, toate tentativele căznite de haz fără har sunt abandonate, slavă Domnului, în favoarea melodramei familiale. Chiar dacă haosul dramaturgic continuă şi aici (elemente ale unei poveşti complicate, îngrămădite de-a valma în ultimul sfert de oră, după ce nouăzeci de minute scenariul o lălăise copios), e limpede că acelaşi Andy Fickman anti-comic le are pe suflet cu genurile sentimentale. Dintr-o dată, cascadoriile de mizanscenă şi giumbuşlucurile de montaj încetează, şi filmul începe să respire. Culmea, deşi totul rămâne la fel de banal şi previzibil, abia acum ne implicăm alături de personaje, simţim disperarea lui Joe că o pierde pe Peyton, vibrăm alături de colegii de echipă care, din haidamaci plini de poante nesimţite s-au umanizat (tot pe nesimţite), ba chiar trepidăm în încleştarea finalei campionatului naţional de fotbal american, oricât am fi noi de europeni de pe Ghencea/Giuleşti/Ştefan-cel-Mare. Ştim că fata va reveni, ştim că apariţia îl va face pe Joe iarăşi om, ştim că vor lua cupa - ba chiar ştim şi că-n locul replicii de product placement în valoare de dooşcinci de milioane instant, Joe va trânti una de family placement de să te ungă pe suflet - şi totuşi... totuşi, da, te unge pe suflet, când mingea aia zboară în ralenti dirept spre fotbalistul care va marca eseul. Ceea ce nu-i tocmai egal cu zero.

Păcat, numai, de riscul ca, la ora acestor secvenţe finale, majoritatea spectatorilor cât de cât conştienţi, exigenţi şi cu gusturi cinematografice (dar nu şi culinare) mai educate să fie de mult la McDonald's-ul de la parter - se-aude? Băăă, ăia cu burgerii, aţi auzit ce-am zis? Păi daţi milioanele alea-ncoa', ce mai aşteptaţi?

22 ianuarie, 2007, h. 10:16-11:05
Bucureşti, România




 Toate articolele despre Game Plan, The


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer