În anii '60, în SUA, cultura tinerilor era marcată de un idealism neţărmurit. Oameni tineri, mai cu seamă studenţi la colegiu fără o siguranţă financiară, responsabilităţi familiale şi planuri de carieră, s-au decis să fie activi la nivel politic. O organizaţie studenţească activistă, Student Nonviolent Co-ordinating Committee (SNCC), a anunţat vremea luptelor politice. SNCC, întemeiat mai întîi ca o organizaţie de luptă pentru drepturile omului, credea (alături de Albert Camus) că mijloacele prin care pot fi produse schimbări sociale trebuie să fie concordante cu scopul avut în vedere, cel al unei societăţi paşnice şi drepte.
Împreună cu Congress for Racial Equality, SNCC alcătuia grupuri amestecate rasial de Freedom Riders, care călătoreau prin statele sudice din SUA, şi organiza sit-ins, pentru a lupta împotriva segregării rasiale, după modelul Rosei Parks. Rosa Parks a fost o luptătoare pentru drepturile omului, de culoare, din Montgomery, Alabama, care, într-un autobuz orăşenesc, a refuzat să se ridice de pe locul ocupat în partea "albă" a maşinii, ceea ce a însemnat începutul istoric al rezistenţei non-violente împotriva segregării rasiale în statele din sudul SUA. În SNCC s-a cristalizat şi respingerea stalinismului şi a unei definiţii prea limitate a luptei de clasă, respingere tipică Noii Stîngi; agenda mişcărilor progresive a fost lărgită, pentru a include teme precum drepturile omului, protecţia mediului înconjurător şi feminismul.
SNCC-ului i-au urmat numeroase alte organizaţii activiste. Cea mai mare şi mai cunoscută era SDS, Students for a Democratic Society, întemeiată în 1962, în semn de protest contra militarismului american. Atunci cînd războiul din Vietnam a escaladat, SDS a reuşit să mobilizeze o tot mai mare opoziţie faţă de angajamentul militar al SUA, care s-a exprimat mai întîi în demonstraţii, apoi în arderea ordinelor de încorporare şi, în fine, în atacurile cu bombă şi spargerile de bănci ale Weather Underground, o grupare disidentă a SDS.
Gil Scott Heron intona The Revolution Will Not Be Televised, ceea ce putea însemna fie că revoluţia va distruge mijloacele de comunicare în masă, fie că mişcările de la bază se vor sustrage unei reprezentări simpliste. În acelaşi timp, televizorul aducea războiul "acasă" în mod mult mai efectiv decît ar fi putut să o facă vreodată grupările radicale. În fiecare seară, milioane de americani, în timp ce se aflau la cină, deveneau martori ai masacrelor pricinuite de trupele lor în Vietnam. Camerele de luat vederi au fost prezente şi în august 1968, la convenţia Partidului Democrat, care a avut loc la Chicago, atunci cînd Yippies (Youth International Party) au protestat împotriva înfrîngerii oponentului războiului Eugene McCarthy, iar poliţia primarului Richard Daley a răspuns cu o violenţă brutală. În mod stereotipal, hipioţii albi au fost puşi în legătură cu protestul anti-război. Însă cei mai mulţi soldaţi care au murit în război au fost negri. "Procesul celor 8 din Chicago" a devenit "procesul celor 7 din Chicago" atunci cînd judecătorul Julius Hoffman a dispus încătuşarea şi imobilizarea membrului Black Panthers, Bobby Seale, în timpul audierilor. Mahatma Gandhi, Mao Zedong, Fidel Castro, Che Guevara, Ho Chi Minh erau în anii '60 cele mai importante modele politice şi intelectuale. Şi alte grupări activiste, precum Free Speech Movement, Diggers, Young Lords, White Panthers şi Yippies, au contribuit la configurarea Noii Stîngi, ca şi avocatul William Kunstler, cîntăreţul protestatar Pete Seeger, activistul şi comicul Dick Gregory şi Living Theater, de Julian Beck şi Judith Malina.
LSD - explozia psihedelică
Ceea ce lipsea încă pentru a face din rezistenţa politică o adevărată contracultură a venit odată cu LSD-ul (acid lisergic dietilamidă). Trăirea psihedelică a început în spaţiile Universităţii Harvard, acolo unde doctorul Timothy Leary şi Richard Alpert făceau experimente cu droguri. După ce Leary şi Alpert au fost destituiţi în 1963 de la Harvard din pricina unui comportament inadecvat, Leary a întemeiat o religie cu orientare LSD-istă, League for Spiritual Discovery. Leary, guru-ul mişcării hippie, a murit în 2006. Halucinaţiile provocate de LSD le-au oferit multor oameni o reprezentare a unor realităţi alternative. Tînjirea larg răspîndită după o astfel de altă lume se afla la începuturile mişcării hippie, care s-a născut în cartierul Haight Ashbury, din San Francisco. Mai întîi amorali şi anarhişti în mod tendenţios, noţiunile axiologice ale hipioţilor s-au întors rapid la un idealism utopic: dragoste în loc de război, a împărţi în loc de a cumpăra, experienţă vie în loc de posesie. Hipsteri de şcoală veche, precum maestrul zen Alan Watts, un iubitor al vinurilor bune şi al maşinilor rapide, apăreau, din contră, mărginiţi.
Pentru o scurtă perioadă a existat o presă underground înfloritoare. Unele din cele mai cunoscute reviste erau Berkeley Barb, East Village Other, Boston Avatar şi San Francisco Oracle. Temele lor se întindeau de la tratate politice pînă la reportaje de lifestyle. În aceste reviste apăreau şi comicsuri underground, semnate de artişti precum Robert Crumb, Spain, Victor Moscoso, Gilbert Shelton, Rick Griffin şi S. Clay Wilson. Spre deosebire de comicsurile comerciale, aici era vorba de sex, droguri şi politică; şi stilul desenelor era mai brut şi mai inovativ. Mişcarea hippie, iniţial cosmopolită, şi-a deplasat punctul de greutate asupra ruralului, acolo unde colective de indivizi se organizau după modelul comunelor utopice americane din secolul 19. Însă dorinţa de a se detaşa de mainstream a rămas vizibilă mereu în mişcarea hippie. În acest sens, şi faza psihedelică a culturii pop aparţine undeground-ului. În cele din urmă însă, aceste realităţi alternative erau asemănătoare mai degrabă unui paradis artificial. Modernitatea hippie a fost o autoiluzionare idealistă şi a reprezentat anticiparea unei transformări radicale în paradigma estetică: postmodernitatea.
În forma ei cea mai radicală, muzica psihedelică era şi ea o pastişă. Muzica sitar, zgomotele, efectele speciale, studioul de înregistrări folosit ca un instrument şi nenumărate citate din diferite surse istorice şi etnice au fost combinate unele cu celelalte, pentru a-i deruta pe ascultători şi a-i fermeca. Însă un sentiment unic al sfîrşitului iminent a început deja de pe atunci să slăbească energia culturii underground. Simultaneitatea stilistică, dacă nu apocaliptică, a muzicii psihedelice a adus succesiunea cvasi-modernistă de stiluri rock la stagnare. Vechea dinamică dispăruse. Pe scurt, atunci cînd underground-ul atinsese cea mai înaltă credibilitate, deja plana ameninţarea disoluţiei. Aşa-numitul radio underground a trăit o scurtă perioadă de înflorire, însă dat fiind că aceasta era o contradicţie în sine, semnificaţia era în principal aceea a trecerii de la muzica paradelor hit la AOR, la Album Oriented Radio (radio orientat spre LP) sau Adult Oriented Rock (rock pentru un public adult).
În societatea burgheză se răspîndeau, printre altele, zvonuri sălbatice despre freaks, care ar fi vărsat butoaie de LSD în staţiile urbane de alimentare cu apă. În serialele poliţiste pentru televiziune, de genul Hawaii Five-O, criminalii, dacă nu erau negri sau latino-americani, arătau de cele mai multe ori precum nişte hipioţi. Şi nu fără motiv adepţi de extremă dreaptă ai teoriei conspiraţiei vedeau în figura hipiotului un pericol de primă mărime. Gata. În cele din urmă, odată cu Andy Warhol şi a sa Factory, hipiotul devenise un clişeu. Michelangelo Antonioni a închinat un monument hipiotului în filmul său cult, Zabriskie Point. Astăzi, hipiotul e considerat o importantă figură intermediară, de la underground către overground, o caricatură a tînărului rebel, care propagă eliberarea sinelui; însă hipiotul nu a atins radicalismul mişcării punk.
Traducere din limba germană de Cristian Cercel