E foarte bine că nu toate producţiile aduse pe ecranele româneşti sînt deştepte şi complicate şi "grele". E şi mai bine că unele dintre ele nu sînt nici (insultător de) imbecile. Prime în categoria asta de mijloc intră. Adică e un filmuleţ minor, în nici un fel inovator sau extraordinar, dar plăcut, amuzant şi, pe alocuri, chiar deşteptuţ. Un soi de Woody Allen mai micuţ - vezi setting-ul new-yorkez, nevrozele sexual-amoroase, umorul situaţiilor şi dialogurilor şi, mai ales, accentul pe lumea evreiască. Pe scurt, e povestea unei femei de 35+, Rafi (Uma Thurman, care nici nu mai are nevoie să-şi construiască un personaj, pentru că ştie că e deja unul şi impune/farmecă prin simpla prezenţă), proaspăt divorţate şi care găseşte, între două şedinţe cu psihiatra (o Meryl Streep delicios de nevrotică) consolare, satisfacţie şi pare-se chiar Iubirea în braţele unui tip deopotrivă musculos şi sensibil (Greenberg).
Problema nr. 1 (cunoscută): el are doar 23 de ani, cum ar veni ea ar putea (aproape) să-i fie mamă (cu alte cuvinte, o dinamică inversată a vîrstelor faţa de modelul Allen). Problema nr 2. (necunoscută; şi ştiu că e spoiler, dar asta e!): el e chiar fiul psihiatrei care, odată ce realizează asta, ajunge şi ea la terapie, pentru că sfaturile pe care i le-a dat (şi continuă să i le dea) fetei ca pacientă se bat cap în cap cu imaginea ei despre viitorul amoros al odorului. Mai ales că Rafi nu e evreică, ceea ce înseamnă că nici eventualii copii (prospectaţi la un moment dat) nu vor fi, ceea ce e îngrozitor... Normal, nu? Ce iese de aici cred că îşi poate imagina oricine care a văzut măcar vreuna din comediile romantice ale lui Woody Allen. Şi chiar dacă e teritoriu de mult bătut în cinema-ul independent american, e al naibii de distractiv (minus cîteva momente poetic-emoţionante cam forţate) şi deconectant. Bine regizat, cu înţelegere şi umor, şi bine jucat, mai ales de Streep. Pe scurt, de văzut.