România Liberă / noiembrie 2003
Masa Tăcerii a figurat pe afişul recent încheiatei Gale a Filmului Românesc, organizată de Centrul Naţional al Cinematografiei şi Ministerul Culturii. O masă cu şase scaune, pentru că şase filme în premieră au arătat nivelul cel mai proaspăt al producţiei cinematografice.

Impresia generală e mai degrabă tristă. Filmul, îmbrăcat în "straie de sărbătoare", cum spunea Manuela Cernat la deschidere, arată destul de şleampăt. Masa prieteniei, la care au fost invitaţi să se aşeze consacraţi cu debutanţi, membri ai unor tabere adverse, rebeli şi mainstreamerri (sic!), a demonstrat că probabil punctul ultim unde se "fac jocurile" este calitatea operei. Ambasadori, căutăm patrie de Mircea Daneliuc, film început acum 4 ani, este mediocru şi confuz, lipsit de emoţie, dar şi de explicaţii dramaturgice elementare. Faptul că a suferit din partea a doi din cei 15.000 de specialişti, cum spunea Mircea Daneliuc pe scenă, nu îi justifică şi nu îi scuză lipsurile.

Mai bine filmat, mai bine cadrat, mai bine jucat, dar la fel de confuz e şi filmul lui Ioan Cărmăzan Raport despre starea naţiunii, care e mai degrabă un film în scheciuri fără legătură între ele, unde minima dorinţă a spectatorului de a şti ce se îmtîmplă cu personajele e ignorată de autorul care pare împins doar de nevoia de a strînge la un loc cît mai multe felii disparate de realitate. Cum spunea cineva, "suntem furioşi, dar nu ştim pe cine". Vrem şi clasicism, şi postmodernism, şi Revoluţie, şi mafioţi, şi curve, şi droguri, şi hip-hop.

Maria de Călin Netzer nu poate fi acuzat de ceva ce nu are, ci reproşurile ar putea ataca povestea în sine. Altfel, filmul e coerent, duce undeva şi taberele celor care îl contestă şi celor care îl apreciază nu pot fi despărţite decît de gusturi, nu de criterii valorice. Din Dulcea saună a morţii de Andrei Blaier recunosc că n-am văzut decît vreo 10 minute, deci nu pot spune că a fost bun sau rău, dar cineva mi-a zis că la fiecare 10 minute cînd vroia să se ridice şi să plece apăreau secvenţe cu lesbiene, parcă înadins montate pe ceas ca să împiedice spectatorul să se lase păgubaş.

În schimb, Examen, filmul de debut al lui Titus Muntean, mi s-a părut foarte bun în comparaţie cu filmele lui Daneliuc şi Cărmăzan, în primul rînd pentru că era coerent şi avea o formă. Mi se pare că Titus Muntean în general s-a achitat ok de dificila sarcină de a jongla cu planurile temporale, deşi uneori atmosfera anilor '80 era mai degrabă artificială şi unele amănunte (pionieri, ţigări BT, portretul lui Ceauşescu) erau făcute să-ţi sară în ochi. Am apreciat şi că a ales istoria unui om simplu (una adevărată), abţinîndu-se de la a trata Istoria, şi că totuşi, prin spaţiile dintre ochiuri, ţesea un tablou al epocii. Pe scurt, demersul lui mi s-a părut mult mai interesant, pentru că e deja clar că publicul nu mai prizează poveşti cu securişti, revoluţionari şi revoltaţi, la fel de obscure ca realitatea însăşi.

Cel mai bun film în premieră de la Gală a fost, fără îndoială, filmul lui Lucian Pintilie, Niki Ardelean, colonel în rezervă. Cineastul n-a venit, protestînd împotriva programării filmului în aceeaşi seară în care protagoniştii Victor Rebengiuc şi Răzvan Vasilescu erau indisponibili, trebuind să fie "în partea cealaltă", la Festivalul Naţional de Teatru (acesta a fost motivul pentru care şi ministrul Culturii a absentat). Protestul, publicat în paginile ziarului nostru, l-a făcut pe Mircea Mureşan să strige din sală, revoltat. Realizat după scenariul lui Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu, Niki Ardelean... îi dă ocazia lui Pintilie să-şi reia suflul pierdut cu Prea tîrziu şi După-amiaza unui torţionar şi să pună exact semnul de punctuaţie pe realitatea prezentă, surprinzînd, glacial şi tăios, drumul banal de la cotidian la nebunie. Cu un scenariu foarte bun, decupat din viaţă, Pintilie face un film incomod pentru că ne obligă să ne vedem, mizerabili, demni de milă, prăpădiţi în ce dorim şi ce primim. Comicul grotesc lasă mai mult loc unui tragism rece, venit din fapte mărunte. Probabil cel mai apropiat de Reconstituirea, Niki Ardelean... deschide cumva perspectiva de la condiţia românului de azi la condiţia umană, filmul în film dîndu-i posibilitatea să pună faţă în faţă viaţa şi moartea, speranţa şi dezi-luzia, dar şi viaţa şi filmul ca modalitate şi responsabilitate de surprindere a ei.

Tot la o masă a tăcerii sau a monologului s-au aşezat şi puţinii participanţi ai dezbaterii pe tema debutului, pentru că fiecare participant a expus o problemă şi nici o problemă n-a fost nouă. Mai mult decît de dezbateri, e nevoie să se facă ceva. Mai mult public a fost interesat de filmele de scurt - şi lungmetraj din secţiunea "Noul Val Românesc". Capitolul organizare a avut minusuri prin faptul că, din moment ce au fost şi invitaţi străini, era de la sine înţeles că măcar toate filmele în premieră trebuie să aibă copii subtitrate, ceea ce nu s-a întîmplat.

Dincolo de festivismul ei, Gala Filmului Românesc a scos la iveală o idee la care multă lume probabil nu s-a gîndit, aceea că lupta dintre grupurile de interese, alianţele care se fac şi se desfac, ambiţiile şi orgoliile, jocurile politice, toate îşi pierd din importanţă şi că lucrul la care cei legaţi de cinema ar trebui să se gîndească e să facă filme bune, în loc de a le face oricum.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus