Masa Tăcerii a figurat pe
afişul recent încheiatei Gale a Filmului Românesc,
organizată de Centrul Naţional al Cinematografiei şi
Ministerul Culturii. O masă cu şase scaune, pentru că
şase filme în premieră au arătat nivelul cel mai
proaspăt al producţiei cinematografice.
Impresia
generală e mai degrabă tristă. Filmul, îmbrăcat
în "straie de sărbătoare", cum spunea Manuela Cernat la
deschidere, arată destul de şleampăt. Masa prieteniei, la
care au fost invitaţi să se aşeze consacraţi cu
debutanţi, membri ai unor tabere adverse, rebeli şi mainstreamerri
(sic!), a demonstrat că probabil punctul ultim unde se "fac jocurile"
este calitatea operei. Ambasadori,
căutăm patrie de Mircea Daneliuc, film început acum 4
ani, este mediocru şi confuz, lipsit de emoţie, dar şi de
explicaţii dramaturgice elementare. Faptul că a suferit din partea
a doi din cei 15.000 de specialişti, cum spunea Mircea Daneliuc pe
scenă, nu îi justifică şi nu îi scuză
lipsurile.
Mai bine filmat, mai bine cadrat, mai bine jucat, dar
la
fel de confuz e şi filmul lui Ioan Cărmăzan Raport despre
starea naţiunii, care e mai degrabă un film în scheciuri
fără legătură între ele, unde minima
dorinţă a spectatorului de a şti ce se
îmtîmplă cu personajele e ignorată de autorul care pare
împins doar de nevoia de a strînge la un loc cît mai multe
felii disparate de realitate. Cum spunea cineva, "suntem furioşi, dar
nu ştim pe cine". Vrem şi clasicism, şi postmodernism,
şi Revoluţie, şi mafioţi, şi curve, şi
droguri, şi hip-hop.
Maria de Călin Netzer nu poate
fi acuzat de ceva ce nu are, ci reproşurile ar putea ataca povestea
în sine. Altfel, filmul e coerent, duce undeva şi taberele celor
care îl contestă şi celor care îl apreciază nu pot
fi despărţite decît de gusturi, nu de criterii valorice. Din
Dulcea saună a morţii de Andrei Blaier recunosc că
n-am văzut decît vreo 10 minute, deci nu pot spune că a fost
bun sau rău, dar cineva mi-a zis că la fiecare 10 minute cînd
vroia să se ridice şi să plece apăreau secvenţe cu
lesbiene, parcă înadins montate pe ceas ca să împiedice
spectatorul să se lase păgubaş.
În schimb, Examen, filmul de debut al
lui
Titus Muntean, mi s-a părut foarte bun în comparaţie cu
filmele lui Daneliuc şi Cărmăzan, în primul rînd
pentru că era coerent şi avea o formă. Mi se pare că
Titus Muntean în general s-a achitat ok de dificila sarcină de a
jongla cu planurile temporale, deşi uneori atmosfera anilor '80 era mai
degrabă artificială şi unele amănunte (pionieri,
ţigări BT, portretul lui Ceauşescu) erau făcute
să-ţi sară în ochi. Am apreciat şi că a ales
istoria unui om simplu (una adevărată), abţinîndu-se de
la a trata Istoria, şi că totuşi, prin spaţiile dintre
ochiuri, ţesea un tablou al epocii. Pe scurt, demersul lui mi s-a
părut mult mai interesant, pentru că e deja clar că publicul
nu mai prizează poveşti cu securişti, revoluţionari
şi revoltaţi, la fel de obscure ca realitatea
însăşi.
Cel mai bun film în premieră de la
Gală a fost, fără îndoială, filmul lui Lucian
Pintilie, Niki
Ardelean,
colonel în rezervă. Cineastul n-a venit, protestînd
împotriva programării filmului în aceeaşi seară
în care protagoniştii Victor Rebengiuc şi Răzvan
Vasilescu erau indisponibili, trebuind să fie "în partea
cealaltă", la Festivalul Naţional de Teatru (acesta a fost motivul
pentru care şi ministrul Culturii a absentat). Protestul, publicat
în paginile ziarului nostru, l-a făcut pe Mircea Mureşan
să strige din sală, revoltat. Realizat după scenariul lui
Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu, Niki Ardelean...
îi dă ocazia lui Pintilie să-şi reia suflul pierdut cu
Prea tîrziu şi După-amiaza unui
torţionar şi să pună exact semnul de
punctuaţie pe realitatea prezentă, surprinzînd, glacial
şi tăios, drumul banal de la cotidian la nebunie. Cu un scenariu
foarte bun, decupat din viaţă, Pintilie face un film incomod
pentru că ne obligă să ne vedem, mizerabili, demni de
milă, prăpădiţi în ce dorim şi ce primim.
Comicul grotesc lasă mai mult loc unui tragism rece, venit din fapte
mărunte. Probabil cel mai apropiat de Reconstituirea, Niki
Ardelean... deschide cumva perspectiva de la condiţia
românului de azi la condiţia umană, filmul în film
dîndu-i posibilitatea să pună faţă în
faţă viaţa şi moartea, speranţa şi dezi-luzia,
dar şi viaţa şi filmul ca modalitate şi responsabilitate
de surprindere a ei.
Tot la o masă a tăcerii sau a
monologului s-au aşezat şi puţinii participanţi ai
dezbaterii pe tema debutului, pentru că fiecare participant a expus o
problemă şi nici o problemă n-a fost nouă. Mai mult
decît de dezbateri, e nevoie să se facă ceva. Mai mult public
a fost interesat de filmele de scurt - şi lungmetraj din secţiunea
"Noul Val Românesc". Capitolul organizare a avut minusuri prin faptul
că, din moment ce au fost şi invitaţi străini, era de la
sine înţeles că măcar toate filmele în
premieră trebuie să aibă copii subtitrate, ceea ce nu s-a
întîmplat.
Dincolo de festivismul ei, Gala Filmului
Românesc a scos la iveală o idee la care multă lume probabil
nu s-a gîndit, aceea că lupta dintre grupurile de interese,
alianţele care se fac şi se desfac, ambiţiile şi
orgoliile, jocurile politice, toate îşi pierd din
importanţă şi că lucrul la care cei legaţi de
cinema ar trebui să se gîndească e să facă filme
bune, în loc de a le face oricum.