Într-un Bucureşti măcinat de febra
jocurilor politice preelectorale şi de ecoul demisiilor ministeriale,
de gustul amar al "Raportului de ţară" nu tocmai favorabil, de la
Bruxelles, şi mai ales de grija pentru aberantele facturi la
întreţinere, cu care ne "ameninţă" Moş
Crăciun, a revenit Teatrului misiunea de a ne scoate o clipă din
miezul Răului şi a ne aşeza într-un dialog respectabil
cu străinătatea. Faptul se datoreşte Festivalului
Naţional "I.L. Caragiale" şi Congresului Mondial al criticilor,
amîndouă patronate (în absenţă) de
preşedintele ţării şi organizate de Ministerul Culturii
şi Cultelor, UNITER, Secţia română a AICT şi UNARC,
dar concepute şi înfăptuite, în fruntea unei "armate" de
critici, teatrologi-studenţi, de către doamna Ludmila Patlanjoglu,
în calitate de critic, strateg şi manager, moderator, amfitrion,
ofiţer de presă, distribuitor de invitaţii şi bilete sau
chiar "bodyguard", atunci cînd, la Iov, Faust, Visul unei nopţi de
vară şi Trei
surori, mulţimea spectatorilor rămaşi dincolo de
uşile teatrelor tindea să ia cu asalt locaţiile, spre
disperarea realizatorilor.
Aproape ca de fiecare dată, în
cazul unui festival de teatru, au existat şi reprezentaţii
incapabile să poarte pecetea pretenţioasă de "forţă
a schimbării"; au fost şi voci nemulţumite pentru că au
rămas în afara selecţiei; s-au suprapus unele
manifestări, diurne şi mai ales nocturne; au existat probleme de cazare şi transport, nu în totalitate rezolvate; s-a impus, din nou, ca o nefericită "regulă", întîrzierea cu care
începeau spectacolele şi colocviile ş.a.m.d. Deşi superstiţios din fire, nu mă grăbesc să pun toate astea
pe seama ediţiei a 13-a, ci pe păcatele mai vechi, cu bogate
tradiţii, în festivalurile de pe meleagurile noastre
mioritice.
Ar fi nedrept să ne lăsăm însă
copleşiţi de imaginea lor. Pentru că celălalt taler al
balanţei, rezervat "bucuriilor", atîrnă mult mai greu şi
este mai aproape de adevăr. Cînd spun asta, mă gîndesc
la cele trei reprezentaţii programate, ca la cinematograf, cu
Iov, un supraomenesc maraton pentru Marian Rîlea şi o
încununare a succesului pentru regizorul Mihai Măniuţiu, care
ne-a mai dăruit şi satisfacţia unui excelent spectacol cu
Doctor Faustus, ori aceea a unei seri impecabile de "teatru de
televiziune" cu Exact în
acelaşi timp. Dar cele două reprezentaţii de la
Operă, cu titlul Cumnata lui Pantagruel, edificatoare pentru
rafinamentul mizanscenei, imaginaţia şi histrionismul regizorului
Silviu Purcărete? Dar "eseul" despre ingenuitate, artă şi
iubire, cu Romeo şi
Julieta, plasat de László Bocsárdi într-o Veronă
bîntuită de fantasmele răului nu mai puţin decît
Danemarca "prinţului Hamlet" sau decît lumea acestui început
de secol şi de mileniu?
Dar veselia homerică şi
contagioasă din Sala "Rebreanu" a Naţionalului bucureştean,
stîrnită, în Visul unei nopţi de vară, de
"meseriaşii" lui Felix Alexa, în frunte cu Marius Rizea, Silviu
Biriş, Dan Tudor şi Ovidiu Cuncea? Dar tristeţea
metafizică, iluminată ici şi colo de scîntei de poezie,
generozitate şi comprehensiune din acest Oblomov, restituit de
Alexandru Tocilescu într-o insolită interferenţă de
traiectorii existenţiale la care participă autorul, personajele
şi regizorul? Dar recitalurile fascinante realizate de Gareth Amstrong
cu Shylock şi Adrian Pintea cu Barrymore sau Laurent
Schuh cu Omul care rîde ori tensiunea dramatică a
monologului lui Hess
(de Alina Nelega), interpretat remarcabil de Nicu Mihoc? Dar
vitalitatea
trupei sibiene, îndrumată de Tompa Gábor şi fantezia muzicii
lui Iosif Herţea în Gîndacii? Dar "nocturnele" cu Aici
nu se
simte, Mă cheamă
Isbjörg, Lebenstraum
-
Spaţiu vital, Paradis serial,
Absurdistan şi Puzzle sau admirabila demonstraţie de
virtuozitate regizorală şi interpretativă din Şefele, pe scena de la
Act.
Nu este oare ofensiva "noului val" de dramaturgi, regizori
şi actori, dar şi directori de teatre un semn de bine pentru
festival şi pentru viitorul teatrului românesc, fapt remarcat
în repetate rînduri de numeroşi critici şi artişti
din cele 30 de ţări participante, în frunte cu Ian Herbert,
preşedintele AICT? Nu reprezintă o lovitură dată
somnolenţei, comodităţilor intelectuale şi
uniformităţii acea dispută generată de Trei surori, spectacolul
lui
Radu Afrim, perceput ca un act binevenit de curaj artistic de către
reputaţi critici, ca Michel Vais, George Banu şi doamna Lis
Sveningson din Suedia, în timp ce alte voci ale unor apreciaţi
critici şi oameni de teatru nu s-au sfiit să pună
reprezentaţia sub semnul unui "sacrilegiu"?
Cum de se poate
transforma o simplă "lansare de carte", ca aceea dedicată lui Dan
Micu de Doina Papp, din colecţia patronată de Florica Ichim,
într-un "spectacol" omagial de o intensitate emoţională
vecină cu lacrima? Cine ar putea înregistra tensiunea
"seismică" din sufletul unor venerabili protagonişti ai artei
spectacolului, la întîlnirea cu regizorul, profesorul şi
"magicianul" David Esrig, cînd acesta evoca amintirile şi convoca emoţiile noastre legate de unele spectacole cu valoare de icoană în catedrala teatrului românesc? Cum să nu te tulbure discursul său despre "sufletul spectacolului", despre eroziunea lui, despre spectacole provocatoare, veritabile motoare ale noului, spectacole doar nostime şi spectacole lipsite de suflet, moarte din faşă? Cum să nu fii mîndru de faptul că, pentru cîteva zile, pe ecranul privirii, al minţii şi al inimii, în locul vedetelor de mucava, în locul noului limbaj "de lemn" al unor politicieni, în locul chipului marilor corupţi, criminali şi violatori, spectacolele şi colocviile festivalului ţi-au
dat şansa de a te bucura că eşti contemporan cu Esrig,
Ştefan Iordache, Margareta Niculescu, Gheorghe Dinică, Marin
Moraru, Purcărete, Măniuţiu, Tocilescu, Dabija ş.a.,
că dincolo de suspansul integrării noastre oficiale în
Europa, teatrul marilor regizori şi actori de ieri, teatrul unor mari regizori şi actori de astăzi, nu doar din Capitală sau din
Craiova lui Purcărete şi Vlad Mugur, ci şi din Cluj, Sibiu
ori Sfîntu Gheorghe, este deja "în cărţi", în Europa teatrală, în efortul căutărilor şi înnoirilor dezvăluite pe celebre scene şi în
prestigioase festivaluri din lume?
Oglindă a vieţii
teatrale şi a celor 15 festivaluri de teatru din ţară, acest
Festival naţional, cu "plusurile" şi "minusurile" sale, cred
că a reuşit să ne apropie prin imaginea teatrului nu numai
de "critica mondială", ci şi de graţia dumnezeiască.
În secvenţele cuprinse în mare viteză de Filmul
festivalului, realizat de o echipă a redacţiei Teatru-Film din
Televiziunea română, se regăsesc nu numai scene de teatru,
fragmente de ateliere şi colocvii sau de lansări de
cărţi, ci zeci şi sute de oameni, umăr lîngă
umăr, ca la o liturghie, seduşi de misterul "de frumuseţea
şi de interogaţiile teatrului".
De ce vin oamenii la
fotbal? întreabă David Esrig, şi tot domnia sa răspunde:
"pentru că, dacă se joacă cinstit, ei nu ştiu ce o
să se întîmple, care va fi rezultatul". Straşnică
remarcă! Pe cît de simplă, pe atît de profundă. Ea
poate să explice cum nu se poate mai bine de ce spectacole ca acelea cu Iov, Oblomov, Cumnata lui Pantagruel şi Romeo şi Julieta, o întîlnire cu David Esrig şi cu Gareth Amstrong sau o lansare de carte ne-au atras şi ne-au reţinut în sală chiar şi atunci cînd aveam impresia că ştim ce
urmează. Căci, "cînd se joacă cinstit", teatrul nu poate
trăi în afara unui dram de suflet şi mister, de emoţie
şi de surpriză".