Recunosc, dacă l-aş găsi pe James Franco eşuat, rănit şi inconştient, pe plaja din preajma casei mele, şi eu l-aş duce undeva, la loc ferit & sigur, i-aş scoate hainele şi l-aş face senviş cu cea mai bună prietenă ca să-l încălzesc. E frumuşel băiatul, are ochi umezi, buze pline şi muşchi exact cîţi & pe unde trebuie. Singura hibă din acest scenariu altminteri foarte plăcut e că n-am nici o plajă prin apropiere...
Tragica legendă a pasiunii dintre vajnicul războinic Tristan şi domniţa Isolda o ştim cu toţii. Şi a readus-o în atenţie Wagner cu celebra operă omonimă, în (prea-)romanticul secol XIX. De la ea (scenarizată de Dean Georgaris, responsabil cu Tomb Raider 2, dar şi cu decentul The Manchurian Candidat 2004) a pornit şi regizorul Kevin Reynolds care are, ştim, o pasiune pentru poveştile de epocă; talent... mai puţin - vezi, dacă rezişti, Robin Hood: Prince of Thieves şi The Count of Monte Cristo.
Acum, filmul: are acţiune, mai multă & bună decît King Arthur, imagine poetică mai ceva ca LOTR (ţărmuri, mare, codri ş.a.), onoare, datorie, încleştări eroice peste Troy şi muzică pasională (nu Zimmer!). Printre toate astea, amorezii cu soarta mereu potrivnică: blonda Isolda (Sophia Myles, fragilă şi convingătoare) şi viteazul Tristan - James, desigur. Care reuşeşte să îmbine aerul bîntuit/ damnat cu privirea ocolit-molatecă ce-ţi zice că dincolo de ea se întîmplă (şi, mai ales, simt!) multe. Doar că par a avea mai multă legătură cu strategii armate şi onduleurile podoabei lui capilare decît cu serafica domniţă. Iar Rufus Sewell, departe şi de Frumoasa veneţiană / Dangerous Beauty şi de malefici conţi anti-Zorro, face în sfîrşit o figură nobil/nuanţată din Lord Marke, protector & părinte adoptiv al lui Tristan şi devenit, prin mişmaşurile destinului, soţul Isoldei.
Pe scurt, dacă ştii la ce te-ai dus, filmul e (surprinzător de) ok. Şi poţi să-i treci cu vederea anacronisme aberante ca versurile din Donne pe care şi le recită cei doi. Şi să te înfiori la azi (vai!) desueta idee că uneori datoria şi onoarea trebuie să stea înaintea inimii. Dar unde naiba e pasiunea?! Nu căutatul din priviri şi vorbele meşteşugite, ci forţa aia mistuitoare care te răscoleşte pînă nu mai ştii de tine. Poate la Wagner...