S-ar putea spune, la repezeală, că în toate spectacolele ei, regizoarea Cătălina Buzoianu şi-a pus în scenă visele: uneori erau ale ei - strict personale - alteori erau proiecţiile fantastice, dar aproape identice, ale unor mari grupuri de oameni (numiţi cu această ocazie spectatori) care vroiau - uneori şi izbuteau - să trăiască în afara vieţii care li se oferea. Felul ei de a trăi realitatea visului s-a constituit şi în specificul limbajului ei teatral: în toate spectaclele ei există o lume coerentă, alta decât cea în care trăim, la limita dintre ceea ce este şi ceea ce ar putea fi, o lume unde frumuseţea e mereu ameninţată de mediocritate, unde urâtul are arme redutabile, iar răul absolut găseşte mai uşor drumul către armonie decât răul maculat de oameni. Diavolul susţine iubirea dintre Maestru şi Margareta, funcţionarii sovietici i se opun din toate puterile.
Spectacolul de la Teatrul Naţional din Timişoara Visul porneşte de la textul lui Mircea Cărtărescu, autor cu care Cătălina Buzoianu are afinităţi de durată: (Textul) "are un punct vulnerabil pentru oricine, pentru mine, în orice caz, care mă apropii de sfârşitul vieţii - pentru că e vorba nu numai despre nostalgia copilăriei, ci despre toată această poartă către vis pe care omul o creează şi o deschide singur", scrie regizoarea în caietul program al spectacolului, obiect frumos şi instrument util de cunoaştere redactat de Codruţa Popov.
Visul creat şi nu "înfăţişat" scenic de Cătălina Buzoianu combină candoarea vârstelor fragede cu neputinţa adultului de a putea imagina moartea altfel decât ca pe o păpuşă a copilăriei. Succesiunea de imagini, jocul cu şi de-a cuvintele se adresează straturilor de existenţă la care ajungem cu greu când ne zbatem ca să existăm pur şi simplu. Când vii cu carnetul de notiţe la teatru, spectacolul n-are cum să te mişte. Altfel, vrei să vezi viaţa, acel continuu al poveştilor create de om spre bucuria celorlalţi. Cele triste se termină au şi ele şansa e a se termina nedureros. Ca în vis. maturitate, artista care ştie totul despre singurătatea trăită alături de alte singurătăţi, despre minciună şi trădare despre diform şi silnicie a ales să transmită prin vis bucuria de a exista împreună cu ceilalţi. A rezultat un spectacol luminos şi stenic, teatral în toate articulaţiile lui prin felul cum obiectele din viaţă devin artefacte scenice (scenografia: Velica Panduru), prin modul în care muzica (Mircea Florian) prelungeşte armonia cuvintelor sau schimbă radical tonalitatea şi modul de desfăşurare, prin coregrafia uneori graţioasă, alteori voit abruptă. Ca în vis.
A fost folosită aproape întreaga trupă a Naţionalului timişorean pentru a crea sentimentul coral al existenţei, dependenţele dorite şi cele necesare şi ansamblul a răspuns pe măsura posibilităţilor: unii punând tot talentul lor, îndelung verificat, în apariţii doar aparent sumare, alţii trebăluind pe lângă primii. Ar fi nedrept să dau nume (nici nu sunt sigură că pe cele noi le-am identificat corect) dar mi se pare necesar să spun că dacă Teatrul Naţional din Timişoara vrea să-şi împlinească ambiţiile (spuse şi nespuse) trebuie să lucreze consecvent la antrenamentul întregii trupe.Uneori în vis intervine sunetul ascuţit al deşteptătorului.
Nu întotdeauna visul are graţia cu care îl dotăm când îl povestim. Din când în când durează parcă prea mult (episodul cu prinţesele), altădată ni se explică îndelung ceea ce era oricum de înţeles (în final).
Oamenii - şi cu atât mai puţin criticii - nu merg la teatru ca să se întâlnească cu perfecţiunea. Mă îndoiesc şi că ar recunoaşte-o, chiar dacă ar vedea-o. Oamenii merg, probabil, la teatru ca să vadă, încă odată, cum trăiesc alţii o bucurie pe care au avut-o şi ei sau cum se descurcă alţii când trebuie să se despartă de un necaz aparent inevitabil. În viaţă e greu, dar în vis se poate. Şi din acest punct de vedere, spectacolul Cătălinei Buzoianu respectă umanitatea spectatorului pusă la atât de grea încercare de autorii tineri şi regizorii în vârstă, încrâncenaţi în confruntarea cu urâtul la crearea căruia contribuie din plin.