Alain Delon în Cezar! E ceva, nu? În anii şaizeci, când erau ei doi în floarea vârstei, nu semăna deloc cu Dichiseanu al nostru - da' acum, zici că-s fraţi!
Apare pe muzica din Le Clan des Siciliens, monologând despre samurai, gheparzi, Rocco şi fraţii săi, şi acelaşi Clan al sicilienilor. Acelaşi ghepard îi e pet şi-i cad petele şi moare.
Altceva...?
Da, Michael Schumacher, în rolul lui Schumix, marele favorit al cursei de care - adică, as himself.
Tot as themselves, Zinédine Zidane (Numérodix) şi Tony Parker, (Tonus Parker) care apar după ce s-a terminat filmul - adică în timpul epilogului 100% inutil, fără sare şi piper, dar foarte lung. Unul inventează fotbalul, altul baschetul.
Poante vechi? Răsuflate? Tehnică desuetă - această metamiştocăreală, cu raportări la interpreţi înşişi şi la diverse chestii din lumea reală, fără nici o legătură cu filmul?
Să vă spun ceva:
Sunt singurele momente unde mai poţi zâmbi, cât de cât, pe tot parcursul acestei zame-lungi şi împrăştiate din toate punctele de vedere - dramaturgic, regizoral, imagistic, actoricesc şi... cel mai grav... al umorului. Fără doar şi poate, Gosciny şi Uderzo nu meritau o asemenea batjocură.
Aşa-zisul scenariu (Alexandre Charlot şi Olivier Dazat) nu e decât o făcătură însăilată şubred, complicată neinspirat şi fără rost, doar pentru a-i aduce pe Astérix şi Obelix în arena de la Olimpia - chestie care s-ar fi putut rezolva în zeci de alte feluri mai inventive, eficiente şi elegante ca dramaturgie. Acţiunea curge încet dar împiedicat, de parcă ar fi vrut anume să conteste vioiciunea inegalabilă şi ritmul nebun al tuturor poveştilor cu Astérix. Toate poantele sunt căznite, greoaie, îmburdate - şi repetate d-a-mboulea, ca de pildă aia cu "gustătorul" (de mâncăruri... de băi... ba chiar şi de oglinzi - a treia fiind nu numai vândută încă din start, ci ratată şi ca rezultat). Pe scurt, o veritabilă şcoală de cum NU se face comedie.
Apare la un moment dat şi o sabie Jedi. De ce? De chichi. Ce rezolvă? Un chix.
Noul Astérix, Clovis Cornillac, e atât de inexpresiv şi nesărat, încât împinge personajul până-n peisaj şi-l pierde pe-acolo. Depardieu, în Obelix, se vede clar că joacă din obligaţie. Alain Delon, cum v-am spus, e Alain Delon şi atât (nu în sens bun). Benoît Poelvoorde încropeşte un Brutus cabotin şi complet previzibil. Jean-Pierre Cassel e atât de şters în Panoramix, încât mai-mai să nu-l mai recunoaştem. Culmea, singurii mai dezinvolţi şi amuzanţi sunt câţiva interpreţi de roluri episodice, din categoria celor care schimbă priviri cu subînţeles când personajele principale se fac de băcănie. Puţin, trist de puţin, ca să justifice prezenţa oricărui spectator în sala de cinema.
Şocant de stângace e şi imaginea, totalmente disjunctă între stratul realist şi cel fantastic. Efectele speciale, în mod justificat vizibile, că doar e o adaptare după comicsuri şi desene animate trăsnit-fantastice, rămân false, ostentative, grosiere, fără nimic din dezinvoltura cu care se făceau acceptate în trecut.
Aşa că, decât să-ţi piară cheful şi să ajungi să-ţi renegi eroul favorit, mai bine downloadezi de pe net Astérix şi Cleopatra sau Cele douăsprezece munci ale lui Astérix, care ne-au încântat copilăria, şi le vezi şi pentru a cincizecia oară. Pe vremea aia, francezii aveau haz.
A, şi încă ceva. Evident, traducerea e iar făcută cu picioarele: locuitorii Galiei se numesc gali; "galezi" sunt ăia din Ţara Galilor - adică, velşii!
Na c-am uitat regia: doi tovarăşi, Frédéric Forestier şi Thomas Langmann; cum or fi lucrat ăştia doi împreună, nu ştiu - probabil al doilea (care-i la debut) răcnea: "Motor!" şi celălalt (care-a mai turnat vreo patru mediocrităţi înainte) îl corecta: "Taci că eşti prost."
29 ianuarie, 2007, h. 14:45-15:24
Bucureşti, România