Oscarul pentru film străin în 2006, nenumărate alte premii şi nominalizări prestigioase. Toate nu fac decît să confirme încă o dată cît de politizat şi alăturea cu drumul (al inovaţiei sau măcar competenţei cinematografice) e sistemul. S-a zis despre realizarea lui Gavin Hood că ar fi un soi de Cidade de Deus sud-african. Nimic mai fals. Dincolo de filmările preponderent alerte, montajul fracturat, imaginea sumbră şi plasarea într-un milieu doar superficial similar (infracţionalitatea în rîndul tineretului, deşi personajele de aici sînt ceva mai coapte decît ale lui Meirelles), Tsotsi e cît se poate de formatat şi clasic acolo unde CdD era poignant şi imediat. De la flashback-urile inserate hodoronc-tronc în momente-cheie ale acţiunii ca să arate cît de maltratat, abuzat şi nefericit a fost eroul titular în copilărie pînă la finalul care trăzneşte a melodramă sentimental/solemnă ori muzica pusă ca în telefilmele pline de învăţăminte pentru toată familia.
Căci povestea turbulentului tsotsi ("gangster" sau "mardeiaş", dacă preferaţi, în argoul local), dincolo de exotismul locaţiei (Johannesburg) şi al dialogurilor în Afrikaans (şi alte dialecte zonale), e exact etern/banala istorie a ispăşirii şi regăsirii esenţei bune într-un personaj interlop (bătăi, jafuri, crimă et al) aparent iremediabil damnat. Reabilitare provocată nici mai mult nici mai puţin decît de un bebeluş cu care infractorul nostru se procopseşte în urma unei tîlhării şi pe care, nu se ştie exact de ce, decide să-l păstreze. Care bebe e filmat plîngînd sau gîngurind galeş în prim-planuri menite să topească şi cea mai împietrită inimă. În concluzie, încă un conglomerat de clişee şi un argument în plus că Cinemaul nu se face cu bune intenţii şi morale prefabricate, ci cu talent şi cojones. Trăsături ce, în ciuda performanţelor actoriceşti uniform impresionante, în frunte cu a protagonistului, aici lipsesc.