"Poate că nu vrem să trăim într-o lume complet indiferentă" spun versurile unui cîntec (rock) şi nu mi se pare deplasat să încep cu ele relatarea preumblării mele prin paginile ultimului număr (17) al revistei IDEA artă + societate.
Principalul punct de atracţie era (cel puţin pentru mine) dosarul numărului - Filmul. astăzi, mai mult decît binevenit în spaţiul nostru unde discuţia teoretică despre film (şi despre vizual în general) ca mediu, ca îmbinare de artistic & social, industrie & tehnologie, dar şi ca influenţă este cvasi-inexistentă. Perspectivele propuse sînt din cele mai diverse - de la încercarea lui Ovidiu Ţichindeleanu de a contura "natura medială a filmului" şi influenţa pe care acesta o exercită asupra celorlalte medii (scris, pictură ş.a.) la greutatea de a defini, la mai bine de un secol de la apariţie, acest mediu şi la analiza modului în care filmul hollywoodian înlocuieşte cultura şi devine "limbaj universal" (Beja Margitházi) sau la căutarea postmodernismului într-un blockbuster ca The Matrix (Aurel Codoban); care e de găsit în chestionarea relaţiei om-creaţii(le sale) tehnologice şi în încercarea de a determina momentul cînd raportul de putere s-ar putea schimba, maşinile preluînd controlul - temă cu o lungă istorie în literatura SF (Matheson, Jack Finney, P.K. Dick ş.a.) & cyberpunk. Anca Oroveanu, pe de altă parte, se apleacă asupra "tradiţiei majore a vizualităţii" şi a legăturilor, contaminărilor, mutaţiilor introduse de film(ic) în arta contemporană; ceea ce, trecînd prin "regimurile scopice ale modernităţii" (cf. Martin Jay) şi eseuri ale cîtorva teoreticieni de la începuturi (Panofsky, Kracauer, Benjamin), o duce la constatarea influenţei formative tot mai mari a cinematografului (în detrimentul educaţiei "clasice") pentru o serie de artişti contemporani şi la mai multe întrebări - despre tradiţie, asimilare (sau refuzul acesteia) şi locul pe care îl mai poate avea aici cuvîntul (problemă abordată de altfel de majoritatea semnatarilor).
La fel de neliniştit, Bogdan Ghiu priveşte filmul devenit, ca urmare a influenţei culturii tv, în primul rînd bun de consum (cu accentul pe consum, alegerea/selecţia trecînd în plan secund), deplînge uniformizarea poveştii şi modul cum filmul, devenit unic, nou Limbaj, formata(n)t, le înlocuieşte pe toate celelalte. Să spun că videoclipul piesei din care citam la începutul acestor rînduri (la fel de lipsit de subtilitate ca orice rock anthem ce se respectă) înfăţişa o marionetă (la propriu) televizată & televizuală - încrucişare de caricatură de politician şi simbol Big Brother - distrusă în final de tineretul revoltat, rămînînd din ea doar un stop-cadru pe un monitor (!) cu subtitlul "you are a product of your television"?! Toate astea fac cu atît mai plăcut articolul lui Alex. Leo Şerban (singurul critic de film din grupaj!) - "Privind un film". "Cinemaul înseamnă cunoaştere, televiziunea înseamnă recunoaştere", ne spune el, pornind pe drumul explicitării misterului & miracolului cinematografic, a modului în care un film mare (care e, ca orice film, numai "o versiune a realităţii") "transcende povestea", încercarea de a-l nara fiind echivalentă cu a-i neglija tocmai esenţa de "imagine în mişcare"; cu alte cuvinte, tot filmul ca mediu şi ca (alt) limbaj, ireductibil la cel verbal.
Pandantul la dosar e arhiva din intro-ul revistei ce convoacă trei teoreticieni grei - Kracauer, Lyotard, Groys. Dacă Lyotard vorbeşte despre "un film suveran", acele momente ireductibile la poveste ce rup continuumul spaţio-temporal, iar Groys analizează iconoclasmul filmului faţă de celelalte medii (cartea, pictura) şi imobilitatea fizică, dar mai ales mintală - în care acesta îi transpune pe spectatori: "industria filmului produce pentru noi [...] o frumoasă şi aparentă punere în scenă a lumii, care are sarcina de a contracara, de a ne ascunde realitatea urîtă", cel mai surprinzător e textul lui Kracauer. Neliniştitor de actual (e scris în 1927!), "Micile vînzătoare de prăvălie merg la cinema" enumeră schemele narative folosite de film - hollywoodian în primul rînd - şi rolul/strategiile lor de modelare a minţilor privitorilor obişnuiţi - căci, nu-i aşa, "societatea este prea puternică pentru a tolera alte filme decît cele care îi convin"...
Într-o recentă discuţie cu un prieten, deplîngeam absenţa din presa românească a unor publicaţii (non-extremiste!) culturale cu o orientare politică definită & coerentă. Iar IDEA exact asta este; ba chiar mai mult, o revistă clar de stînga - i.e. problematizare/accentuare a componentei sociale, explorarea marginalităţilor, a zonei alternative şi underground, laicitate, critica globalizării, revoltă. Lucru cu atît mai îmbucurător într-o societate în care secularizarea e mai mult vorbă goală, se fac cruci la tot pasul, iar stînga e încă suspectă (şi echivalată de mulţi cu comunismul); dar nu surprinzător dacă urmăreşti tendinţele din arta contemporană şi mai ales din cea naţională - infinit mai implicată/cu miză politic(ă) decît, să zicem, filmul, literatura sau muzica. Orientarea e statuată clar încă din citatul din reputatul teoretician & artist Victor Burgin, sub semnul căruia stă revista: vorbind despre încercarea (futilă? iresponsabilă?) de a separa arta de lume, el identifică drept lecţie a ultimilor cincizeci de ani faptul că "o artă detaşată de lumea socială e liberă să meargă unde vrea, numai că nu mai are unde să meargă". Nu altceva citim în Steagurile (fosta URSS, actuala UE) cu culori inversate ale lui Vlad Nancă "inserate" în revistă sau în paginile dedicate artistului Ion Godeanu (Greatest Hits) şi proiectului său (realizat alături de alţi trei tineri) The Construction & Deconstruction Institute sau în prezentarea făcută de Mihnea Mircan filmelor din cadrul proiectului Docu-fiction; sau, cu atît mai mult, în expoziţia grupului Supernova Artă pentru mase (comentată în revistă de Cosmin Costinaş) - cum altfel decît serios implicat în social poate fi un proiect ce comentează ironic "diferite forme ale identităţii în societatea de consum, mai precis clişeele", inclusive brand-urile şi chiar îşi propune să impună unul pe piaţă & să-l lege de diverse produse (Supernova Cola, de ex.)? Galeria mai conţine un interviu (de Judit Angel) cu Călin Dan în jurul expoziţiei sale Emotional Architecture, o prezentare (Jelene Vesic & Svebor Midzic) a Side Effects ("ale Capitalismului Global"!), un interviu cu directorul artistic al celei de-a treia Bienale de Artă Contemporană (Berlin, 2004), Ute Maria Bauer, proiectul a trei artişti despre realităţile urbanistice din ţări nu-tocmai-dezvolate (aici Turcia - Istanbul) şi un istoric al asociaţiei Le Consortium. Foarte multă politică şi atitudine, va trebui să mă credeţi!
Bonusurile includ o fascinantă introducere (pentru neofiţii ca mine) în curentul steampunk (Ştefan Tiron) - ce vreţi mai alternativ de-atît?! -, un eseu despre modă ca mod de manipulare socială şi despre "practica administrativă a populaţiei" (Alec Bălăşescu) şi cîteva texte care încearcă să poziţioneze şi/sau analizeze Europa de azi - fie cea a "lui Husserl" (Gérard Granel), fie identitatea şi posibilităţile de existenţă a unei politici externe comune/coerente (Habermas & Derrida) şi, mai ales (ton nu prea încurajator de încheiere), Bruno Drweski şi Claude Karnoouh despre legăturile subterane dintre aşa-numiţii neoconservatori americani şi ex-disidenţii (dar şi foşti/actuali conducători) din Europa de Est, precum şi rolul acestora într-o eventuală "strategie de încadrare a popoarelor"...
Simt nevoia să închei tot cu versurile unui cîntec (altă trupă - morbidă & iconoclastă!) care cred că rezumă destul de bine ideea subiacentă majorităţii textelor din acest număr al revistei - and if you tolerate this [completaţi după voie!], then your children will be next (şi dacă toleraţi asta... urmează copiii voştri)!
P.S. Am spus pe undeva cît de bine (strict vizual) arată revista?