Now everybody do the propaganda / And sing along in the age of paranoia. Sînt absolut surprinsă, trebuie să admit. Nu mi-a mai plăcut un album Green Day de la Dookie (1994) încoace & pe atunci abia dădeam la liceu, aşa că am scuze!
Sigur, e uşor (& pe undeva justificat) să-i urăşti pe cei trei californieni pentru cohorta de pseudo-neo-pop-punkeri de mall (de la Blink-182 la Good Charlotte) pe care succesul lor monstruos a stîrnit-o. Sigur, Billie Joe Armstrong (voce/chitară) n-a izbit niciodată (pînă acum!) ca mare & versatil poet şi vocea lui uşor blazată le poate părea multora enervantă.
Uitaţi toate astea! În epoca asta isterică, n-o să găsiţi în mainstream-ul alternativ nici o producţie mai simplă, clară, coerentă & puternică şi care să pună mai bine în ritmuri infecţioase şi versuri muşcător-disperat-melancolice (the patron saint of the denial / With an angel face and a taste for suicidal) ce înseamnă America post-11/9 cu nevrozele, paranoia şi alienarea ei pentru nişte tineri născuţi şi crescuţi în chintesenţa plictiselii şi angoasei care e suburbia contemporană - City of the dead / At the end of another lost highway / Signs misleading to nowhere. Şi dacă băieţii şi-au făcut cîndva un nume cîntînd apatia, nu există în zona aşa-zis-comercială ceva mai intens şi urgent. Cel mai important mi se pare însă faptul - rarissim - că avem de-a face cu un album fără umpluturi, perfect gîndit şi articulat, în care piesele (oricum bune) curg una din alta şi cîştigă în profunzime prin ascultarea cap-coadă, conturînd o poveste sumbră şi poate cam lipsită de soluţii dar cu personaje recurente (Jesus of Suburbia, St. Jimmy, Whatsername) extrem de bine construite şi vii. De fapt, am putea vorbi (cum au făcut-o deja unii prin alte părţi) de o adevărată operă (punk-)rock care îşi propune să diagnosticheze cît mai precis înstrăinarea tuturor acelor college kids puţin stîngişti & cu ceva conştiinţă politică ce nu-şi găsesc locul în discursul oficial (vezi tăioasa piesă-titlu) şi nici în omniprezenta cultură de supermarket & tv - I read the graffiti / In the bathroom stall / Like the holy scriptures of a shopping mall - şi care încearcă fie să-şi topească disconfortul în sedative (Get Me Novacaine), poveşti de dragoste (Extraordinary Girl) sau în violenţă (St. Jimmy), fie să-l transpună în cuvinte cît mai amare (Holiday, Are We the Waiting).
Sigur, nu e un album revoluţionar, dar influenţele oricum variate (de la Who, Buzzcocks, Clash la Meat Loaf, Police, Kinks şi nenumărate referinţe cinematografice!) sînt sublimate în discursul coerent şi al naibii de catchy; plus că o chemare "la arme" (Letterbomb) mai intensă din muzica recentă nu-mi vine în minte. Ar fi păcat să nu-i daţi curs.