Albumul ăsta are deja doi ani, iar autorul lui ar merita o poveste întreagă. Cine altcineva se mai poate lăuda că a trecut în cîţiva ani de la o trupă rock cu ceva viitor (Juniper) & cu contract cu o casă importantă (PolyGram) la cîntat pe străzi (doar cu chitara în mînă) de-a lungul şi de-a latul Europei pentru a strînge bani de mîncare; totul pentru a ajunge apoi să înregistrezi de unul singur o colecţie de piese acustice, simple şi extrem de tuşante, să le scoţi la propriul label (independent, adică), să-l convingi pe David Arnold (care-a făcut muzica la nu-ştiu-cîte filme şi a lucrat, între alţii, cu inclasabila Bjork) să te producă şi să treci de la vînzări bune în Irlanda natală la the latest buzz în influenta emisiune de la radioul californian KCRW, Morning Becomes Eclectic?! Şi totuşi exact asta i s-a întîmplat cantautorului Damien Rice. Acelaşi dj-trend-setter de la KCRW (Nic Harcourt) l-a adus apoi la New York să-i cînte live într-una din transmisiunile pe care le făcea de la faimosul festival CMJ. Între timp, nu i-a stricat nici solicitarea lui Mike Nichols de a-i da superba The Blower's Daughter ca temă muzicală (perfect contrastantă) pentru sulfurosul Closer. Şi, dacă mă gîndesc bine, probabil tocmai succesului (neaşteptat) al acestei (oarecum) comedii deloc romantice îi datorăm aducerea în România a bijuteriei numite O.
Poate că în avalanşa de chestii preţioase, supra-produse şi apăsat sofisticate, nu poţi să nu remarci un album atît de liniştit, sincer, direct şi exact atît de teatral în interpretare cît trebuie. Prin 2001, după ani buni de anonimat (deşi cîntase inclusiv în deschidere la Radiohead), lumea s-a trezit vrăjită de White Ladder-ul lui David Gray; cam în aceeaşi perioadă Ryan Adams ajungea pe buzele mai tuturor. Din perspectiva asta, e de înţeles atenţia tot mai mare de care se bucură un interpret folk (da, ştiu că termenul are rezonanţe "de tristă amintire" pentru multe urechi locale, dar cum altfel să-i zic?) care îmbină intimismul & simplitatea acustică a regretatului Nick Drake cu minimalismul lui Leonard Cohen de la-nceputuri (vezi Delicate, Older Chests) şi cu o intensitate căreia nu-i găsesc alt termen de comparaţie decît Thom Yorke (Volcano, Cheers Darlin); totul punctat de orchestraţii precise, canturi gregoriene (Cold Water) sau aranjamente de coarde. Plus că uneori trecerile de la o extremă melodică la alta se fac în aceeaşi piesă - Cannonball, mini-opera de 16 minute ce închide albumul (Eskimo). Şi cred că nu se poate să nu rezonezi la sinceritatea dezarmantă dintr-o poveste ca Amie sau la extraordinara voce a solistei Lisa Hannigan ce punctează (uneori în fundal, alteori în duet cu Rice) cîteva din cele mai bune momente (Cold Water, I Remember) ale acestui album pentru zile ploioase în care să-ţi aminteşti (sau să încerci să descoperi) cine eşti şi ce vrei pe lume.