Damien Rice şi-a petrecut cei 3 ani scurşi de la aclamatul debut cu O, album care a reuşit, şocant pentru mulţi, să vîndă peste 2 milioane de exemplare, prin turnee şi înregistrînd, sporadic, doar cîteva piese. Apărut la sfîrşit de 2006, 9 conţine 10 bucăţi, în egală măsură mai nefinisate şi prea aranjate dacă faci inevitabila comparaţie cu O. Tot ceea ce acolo era perfect dozat şi articulat, de la intervenţiile fascinantei voci a Laurei Hannigan (aici prezentă doar în 9 Crimes şi pe final) la teatralitatea unor momente şi balansul între disperare şi mici vigniete intimiste e aici dezechilibrat, parcă improvizat (în sensul rău), ameţit. Mai bine de jumătate dintre noile cîntece sînt monotone, indiscernabile, cu versuri cel puţin neinteresante, cînd nu stupid-egocentriste (Me My Yoke and I) ori tinzînd spre o poezie a bizareriei banalului pe care foarte puţini - Talking Heads, de exemplu - au fost în stare s-o exprime (Dogs, Coconut Skin). Plus că multe sînt asasinate de irumperi orchestrale (viori şi tot tacîmul) ce îneacă pur şi simplu frumuseţea pe care o promiteau (Elephant, Grey Room). Mai tot albumul se învîrte în jurul unor istorii de despărţire, ură, dragoste pierdută şi cruzimi ce devin, precum în injuriile proferate ca refren în Rootless Tree, de-a dreptul antipatice.
Există, însă, şi momente fericite. E ceva din simplitatea de regăsit pe primele albume ale lui Leonard Cohen în minimalismul şi tonul frînt, aproape recitativ, cu care începe The Animals Were Gone, pînă să intre şi restul instrumentaţiei. Ca şi în versurile ce vorbesc, succint şi în detalii cît se poate de mundane, despre mica lume înconjurătoare după plecarea unei iubite. Iar pianul funebru în jurul căruia se articulează melancolica Accidental Babies sau pişcatul delicat al corzilor unei chitări reci dublat de o voce toropită din Sleep Don't Weep mustesc de tristeţe şi emoţie autentică. Ceea ce face din 9 un album fermecător pe bucăţi, dar neînchegat şi neîmplinit în ansamblu.