Mediocrităţile înving. Majoritatea nulităţilor eşuează, fiindcă aşa-i firesc - dar câteva au noroc. Majoritatea valorilor sunt înăbuşite din faşă, de frică - dar, din nou, unele au noroc. În schimb, cei mai mulţi dintre cei încondeiaţi de Salieri în finalul marelui Amadeus ajung pe culmi - fiindcă au suficiente resurse, şi nu sperie concurenţa.
O valoare lăsată să moară (mai întâi spiritual, până la cancerul din 2000), a fost Felix Anton Rizea: aventurier, student, puşcăriaş, intelectual autodidact, actor, absolvent al regiei, finalmente gazetar de investigaţii - şi, în tot acel timp, scriitor de sertar, autor al mai multor proze, scenarii de film şi piese de teatru extrem de incisive, uneori chiar subversive, dar nu atât de explicite încât să-i sperie pe politrucii lui Ceauşescu; îi speriau, în schimb, pe directorii de edituri, teatre, şi case de filme - pentru că erau prea bune. Ca dovadă: nimeni nu le-a publicat nici chiar după Revoluţie. Şi pentru că sunt pe cale să le înghită definitiv nedreapta uitare, se cuvine să menţionăm romanul Domino, piesele Emigranţi spre Mecca, Comedia nebunilor / Şahu-i şah şi se respectă, Salutări şi gerovital de la Felix! şi scenariile Corabia lui Sebastian şi Nu-l loviţi pe Făt-Frumos!
În cel din urmă, Făt-Frumos însuşi se pomenea transportat în lumea zilelor noastre (mai precis, România anilor 1980), apărând în... cabina bătrânului proiecţionist de cinema Cezar (mai erau vreo treisprezece ani până la Last Action Hero!), - şi, împreună cu acesta, căţeluşa sa Cleo, şi nepoţelul lui (la o vreme când Austin O'Brien, viitorul partener al lui Schwarzenegger, nici nu se născuse - că de Rachel Covey, ce să mai vorbim!) porneau într-o aventură hazlie prin Bucureşti şi alte frumuseţi ale patriei, doldora de momente satirice scăpărătoare. Scenariul a circulat pe la casele de filme, a trecut chiar şi prin mâinile lui Zizi Bostan - şi, nefiind scris de Vasilica Istrate, a răposat cu brio.
Am fi paranoici (deşi de aşa ceva nu ducem lipsă!), închipuindu-ne că, cine ştie cum, povestea lui Felix Rizea ar fi ajuns pe căi ocolite până la Hollywood, spre a da rod acum, aproape trei decenii mai târziu - deşi, rareori, s-au mai văzut şi asemenea minunăţii obscure; bunăoară, Mircea Drăgan şi Radu Aneste Petrescu susţin că Meteor (1979, Ronald Neame), ar fi fost plagiat de Edmund H. North şi Stanley Mann după un scenariu trimis de ei lui Coppola. N-am citit originalul, nu ştiu ce-i adevărat şi ce nu, dar sunt convins că Enchanted e un film onest, amintind de opera lui Felix doar în virtutea principiului că "marile spirite se întâlnesc întotdeauna". Şi, într-adevăr, mari sunt spiritele apte să producă poveşti curate şi frumoase - mai ales în zilele noastre suprasaturate de violenţă gratuită, comercialism ieftin şi un adevărat cult al esteticii urâtului.
Lucrurile devin cu atât mai semnificative, cu cât proiectul aparţine casei Disney, care pe vremea legendarului Walt devenise un adevărat templu al candorii şi purităţii, pentru ca în schimb, pe parcursul ultimelor decenii ale secolului trecut, să cam fi deraiat la rându-i spre orori consumeriste. Întoarcerea la izvoare nu e doar implicită, ci şi declarată: scenaristul Bill Kelly încerca să scrie o poveste despre un protagonist neprihănit, naiv şi cu ochii mari, transpus în cinica lume urbană de azi (adică în Manhattan, evident, că doar nu la Detroit, Amsterdam sau Rio de Janeiro!), şi totul s-a brodit în fine abia când i-a venit ideea să creeze un personaj de desen animat. Giselle împrumută programatic trăsături de la Albă-ca-zăpada, Cenuşăreasa, Frumoasa din pădurea adormită, Belle şi Mica sirenă, iar secvenţele de basm folosesc concepţia plastică a vechilor desene animate Disney - bidimensionale, rubicond-caricaturale şi de o dulceaţă aproape gustabilă. În plus, scenariul, regia şi chiar şi distribuţia abundă de trimiteri la numeroase filme Disney clasice, fie de animaţie, fie cu actori - simpla lor enumerare aici ar ocupa aproape o pagină! Din fericire, chiar şi pentru necunoscătorii filmografiei disneyene, Enchanted rămâne... încântător şi fermecător, stând cu drepturi depline pe propriile-i picioare.
Aşadar, povestea porneşte în basm şi animaţie, pentru ca după zece minute eroina să fie spectaculos catapultată în lumea reală - printr-o gură de canal din Times Square. Foarte inspirat procedeul "întoarcerii cu o sută optzeci de grade" din imaginea sosirii, expresiv şi conotativ în acelaşi timp. Mai departe, scrie-n carte - evident; în cartea de bucate a acestui tip de filme. Aventura şi hazul se nasc, prin excelenţă, din confruntarea celor două lumi şi mentalităţi opuse - slavă Domnului, fără tezisme: în prima fază, avem senzaţia că latura basmului, aparent puerilă şi ridicolă, ar rămâne net superioară, în fond, pragmatismului din realitate - dar, nu peste mult, raportul începe să se dezvolte şi încrucişat: propriul nostru univers are, la rândul lui, destule virtuţi compensatorii. Nu întâmplător, cele două relaţii sentimentale din film evoluează efectiv "în cruce", Giselle rămânând cu avocatul, iar antipatica logodnică a acestuia găsindu-şi marea iubire în... Făt-Frumos! (Semnificativ, dar şi totalmente previzibil, din păcate.) Reţeta e aplicată corect, destul de inventiv ca să ne ţină în priză timp de o sută şapte minute, şi insuficient de creator ca să ţinem şi noi filmul minte... mai mult de câteva zile după ce l-am văzut. Nu răstoarnă lumea, nu-ţi smulge nici un "Wowww!", nu te doboară sub scaune de-atâta râs, nici măcar nu te epatează cu efectele speciale. E de-a dreptul... pur şi simplu... absolut drăgălaş!
Kevin Lima, după cinci filme totalmente nesemnificative din familia supelor reîncălzite (inclusiv 102 Dalmatians, al doilea din neprivibila serie de remake-ului cu actori şi potăi dresate), reuşeşte în sfârşit să spargă submediocritatea, relevându-se măcar ca un profesionist acceptabil. Povestirea e narată antrenant, umorul sclipeşte simpăticuţ, secvenţele de acţiune sunt potrivit de convingătoare, în logica basmului. De reţinut în special dezvoltarea temei "cântatului", angrenată dramaturgic în cheie satirică; sau transpunerea în New York a clişeului cu animăluţele care fac ordine, curăţenie, croitorie, etc.; sau (poanta mea favorită!) veveriţa care, pierindu-i graiul articulat în lumea noastră, e nevoită să recurgă la limbajul gesturilor, numai pentru ca Prinţul s-o înţeleagă mereu musai pe dos - un leit-motiv cu dedicaţie specială către împătimiţii jocului de mimă!
Surprinzător de nerealizată e imaginea lui Don Burgess, care urmărea în mod declarat să înceapă prin a prezenta un Manhattan cenuşiu şi prozaic, care se însufleţeşte cromatic treptat, în contact cu personajele venite din multicolora lume a basmului (într-adevăr, de o plastică delicioasă, în secvenţele de animaţie). Când colo, acromatismul newyorkez nu se distinge decât în câteva cadre nesemnificative; în rest, totul eşuează într-un kitsch bălţat, a cărui policromie nu e nici încântătoare, nici respingătoare - e doar banal-pestriţă.
Din fericire, ceea ce filmează Burgess, adică decorurile şi costumele, salvează întrucâtva situaţia, fiind creatoare şi de bun-gust - mai ales în zonele de poveste. Cel mai interesant trouvaille (unii i-ar zice "găselniţă", neştiind ei că-n neaoşa limbă românească vorba asta înseamnă "omidă" şi nicidecum vreun derivat al "găsitului") este procedeul translaţiei între pop-up book-urile cu decoruri pliante de carton şi, într-o direcţie, imaginile animate, iar în cealaltă, mizanscene realiste cu actori - şi unele, şi altele, conturându-se în introducere şi dezvoltându-se creator în epilog, ca două excelente coperte ale întregului film.
Actorii-s bunişori cu toţii. Amy Adams, frumoasă şi suavă, are umor şi naturaleţe cât să dea bine, fără a ne sfredeli-n suflet nici de data asta, cum n-a făcut-o nici în Charlie Wilson's War. Patrick Dempsey tot glisează spre melodramatisme demonstrative care merg o dată, merg de două ori, da' de la un moment dat simţi că-ncepe să-ţi povestească tot ce va urma, numai din oftaturi şi sprâncene. Rachel Covey cea micuţă / e-o fetiţă corectuţă, iar James Marsden mare lucru nu face, decât să fie atent la transpunerea cât mai fidelă în viaţă a Făt-Frumosului animat. Se mai disting Susan Sarandon, care-şi foloseşte fără probleme talentul nativ pentru a compune o regină-scorpie în tradiţie albăcazăpadistă, Idina Menzel, cu un portret credibil de damă sexy dar dinţoasă, antipatică însă nu tocmai rea - şi mai ales Timothy Spall, cu onctuozitatea lui pervers-seducătoare, într-un slujitor care ba trădează, ba se dă pe brazdă, fără altă motivaţie decât că aşa scrie în scenariu.
Drept pentru care, vă puteţi duce fără grijă la film copiii - se vor distra cu deplină corectitudine politică, fără a li se perverti gusturile cu plictiseli brain-washing ca-n ...Terabithia şi ...Magorium..., dar nici la nivelul de împlinire al unui Stardust sau The Golden Compass - şi, de bună seamă, cu nişte efecte digitale la fel de reuşite pe cât erau, odinioară, articulaţiile dramaturgice, umorul şi implicaţiile morale din Nu-l loviţi pe Făt-Frumos!
6-7 februarie, 2008
Bucureşti, România