the true P.I.M.P., prezentatorul ororii mtv-iste numite Doggy Fizzle Televizzle, descoperirea lui Dr. Dre din '93 - care i-a produs mult-aclamatul Doggystyle, cea mai bună aproximare (aberantă, alunecoasă) de camp din ultra-sexista planetă hip-hop, fost gangster, fost dealer de droguri, fost... Snoop Dogg. Pe scurt, întruparea mainstream a esenţei rap-ului West Coast-style.
Încă un album. 20 de piese (prea multe!), 78 de minute (idem). Produse nu de Dr. Dre, ci de omniprezenţii, exasperanţii, supra-evaluaţii Pharell Williams & Chad Hugo, aka The Neptunes, responsabili pentru cîteva din cele mai îngrozitoare hit-uri ale ultimilor ani. Ceea ce înseamnă prea puţin g-funk şi prea puţin rhythm, pierdute în prea multe orchestraţii electronice monotone & sample-uri. Adică, bye-bye unduiri senzuale. Există, sigur, şi excepţii: deja prea-rulatul & de-Pharell-infestatul Drop It Like It's Hot, primele 2-3 piese - de la intro-ul vag gospel şi cam fără legătură, la duet-ul cu Jasmin Lopez - Bang Out sau languros-ameninţătorul Can I Get a Flick Witchu (ft Bootsy Collins) - care au vibe-ul bun, dar le uiţi destul de repede în avalanşa plicticoasă şi tot mai arogant-agresivă de după. Mai ales că apar şi Justin Timberlake cu lălăielile lui şi odiosul 50 Cent, pe lîngă Nelly, Soopafly ş.a. Aşa că spre finalul care te învaţă cum să-ţi baţi tîrfa ca s-o convingi să te-asculte, s-au dus p**ii (adică organului frumos evocat la începutul prelucrării după Bee Gees Ups & Downs) de suflet orice plăcere sau bună dispoziţie.
Masterpiece it ain't. Cel mult o gioarsă...