E un consens printre majoritatea jurnaliştilor şi (culmea!) muzicienilor din Anglia: Supergrass sînt, de mult timp, cea mai subevaluată trupă britanică (aşa cum Radiohead sînt, poate, cea mai overrated). Şi e pe undeva de înţeles dacă te gîndeşti că cei mai mulţi îi identifică în continuare cu efervescentul lor single de succes, scos în plină eră britpop pe vremea cînd doi dintre ei aveau doar 16 ani; mă refer, bineînţeles, la Alright. Puştii din Oxford au crescut însă de mult şi fiecare dintre albumele pe care le-au scos de la I Should Coco încoace (Road to Rouen e al cincilea, nepunînd la socoteală dvd-ul aniversar de anul trecut, Supergrass Is Ten) dovedeşte din plin asta.
Cu un titlu ambiguu-glumeţ-sugestiv - ia încercaţi să-l pronunţaţi cît mai BBC-style şi vedeţi ce iese (în caz că nimic nu face click, ruin; şi, apropo, Ramones vă spune ceva?) -, nişte texturi melodice mai sumbre, melancolice şi languroase decît clasicul pop din 2002 (Life on Other Planets) şi o durată sub 40 de minute, Road to Rouen e o bijuterie minimală, explorînd fiecare nuanţă a unui mood plutitor, introspectiv, noctambul, fără a deveni vreo clipă monoton sau plictisitor. Mai aranjat şi sofisticat orchestral - deşi nici o clipă pre(ten)ţios - decît orice au făcut pînă acum, fapt ajutat şi prezenţa fratelui lui Gaz Coombes (voce & chitară), Robert, la clape. Străbătut de o voce caldă care îţi mîngîie, zgîndăre şi încîntă auzul cu fiecare vers rostit şi fiecare intonaţie. Îmbinînd momentele mai rock (Tales of Endurance, Pts 4, 5&6, piesa-titlu) cu cele de down-tempo (Kick in the Teeth, care sună un pic - doar cît trebuie! - a Beatles, fabulosul St. Petersburg, cel mai straniu single pe care l-au scos pînă acum) şi spart la mijloc de un mini-instrumental aerat (Coffee in the Pot), scăldat în ritmuri de pian, corzi şi instrumente de suflat (vezi, mai ales, finalul epicei piese din deschidere şi luxurianta Roxy). Supergrass au venit în sfîrşit (sau încă o dată, ar zice alţii!) cu acel album perfect coerent şi numai bun de ascultat la maxim cînd goneşti cu maşina pe o autostradă pustie, noaptea, pe care îl aşteptam de atîta timp. And it's not a day too soon...