E lăudabil că multi-platinaţii rockeri canadieni (deşi după ce cîntă nu ţi-ai da seama) şi-au numit al patrulea album după un ofiţer (Chuck Pelletier) de pace al Naţiunilor Unite care s-a ocupat de ei în timpul vizitei pe care-au făcut-o în Congo cu organizaţia War Child Canada pentru un documentar. Dar puteau să se mulţumească cu filmul. Sau să scrie o carte. Sau să facă un site despre problemele umanităţii, dacă asta îi preocupă. Sau, chiar mai bine, să lase baltă "cîntatul" şi să-şi ia o slujbă cu normă întreagă la ONU.
Poate că introducerea asta pare cam inflamată, dar zău, chiar nu v-aţi săturat de toate clonele Linkin Park care compun mare parte din scena de succes alternativă (ei zic punk revival, dar cui îi pasă? şi, oricum, asta nu e punk!) din ultimii ani?! Nu erau suficienţi Bennington, Shinoda & co? Pentru că problema cu Sum 41, ca şi cu alte trupe (A Simple Plan, Papa Roach, Good Charlotte, Blink 182 etc.), dar nu de alea vorbim aici, e că sună la fel şi nu spun absolut nimic, dincolo de "Sîntem aşa cool şi adevăraţi cu chitările & tobele noastre, noi nu sîntem Britney!". Şi că exact asta sînt, Britney (sau Ricky sau cine mai vreţi), dar un pic rockăriţi; şi nici măcar nu poţi dansa pe ei. Dar să revenim la Chuck. 13 piese banal/monotone care sună a (ştiu că mă repet) Linkin Park. No Reason e chiar un rip-off după One Step Closer, ca şi I'm Not the One. Pînă şi vocea lui Deryck Whibley e cvasi-identică cu a lui Chester Bennington, mai puţin pe Some Say, unde aduce cu Liam Gallagher (şi piesa, de altfel, sună a Oasis într-o zi foarte proastă/neinspirată; ca şi Slipping Away). Obişnuitul bla-bla despre inadaptare, neînţelegere, lumea rea, nedreaptă şi plină de probleme (We're All to Blame, Welcome to Hell), atît de fumat că nu mai merită disecat în vreun fel. Permiteţi-mi să cred că e doar o poză - la cîţi bani & MTV prime time au, mai bine fac muncă voluntară decît să urle că nu-şi găsesc locul (There's No Solution pe dracu'!). Asta ca să nu mai zic că tentativa de baladă Pieces fură pe faţa din The Scientist (Coldplay), iar cenuşa lui Cliff Burton cred că se pocneşte de pereţii urnei de cîte ori aude intro-ul "omagial" la Master of Puppets şi The Bitter End, care preia ca atare partea de corzi din clasicul Battery. Şi da, ştiu că Master of Puppets a apărut într-o vreme cînd acea parte a fanilor Sum 41 care depăşise stadiul de proiect încă îşi uda scutecele (iar băieţii probabil abia descopereau maşinuţele), dar nu e vina mea şi sigur nu e o scuză! Dacă tot era vorba de copiat, puteau să-şi aleagă chestii mai obscure; atunci poate s-ar fi chemat omagiu şi, cine ştie, i-aş fi aplaudat. Vorba unui prieten, îmbătrînesc...
În concluzie, încă un produs stupid, inutil şi complet neoriginal.