Sufjan e zeul indie al momentului. E suficient să surfezi blog-uri, să citeşti presa alternativă străină sau doar să te uiţi prin topurile de final de 2005 (în multe albumul său e chiar pe primul loc). Dacă n-ai ascultat niciodată ceva din ce-a făcut te poţi uşor întreba cum a reuşit băiatul ăsta de 30 de ani (care arată de 16!) să îi dea gata pe toţi. Mai ales că Illinois (aka Come On Feel The Illinoise) este (abia) al doilea episod din cel mai ambiţios-aberant-dement-ridicol-aiuritor-emoţionant etc. proiect de care s-a auzit în lumea pop de ceva timp încoace, i.e. cîte un album pentru fiecare stat al Americii. Avînd în vedere că nu-s tocmai puţine şi că între primul (Michigan, 2003, dedicat statului său natal) şi Illinois au trecut 2 ani, un calcul simplu arată că lui Sufjan i-ar trebui 2 vieţi de om ca să "isprăvească" America. Dar folkistul-minune, titrat într-ale literaturii şi capabil să cînte minunat la o infinitate de instrumente (chitară, oboi, banjo, bass, tobe, pian ş.a.), comparat de mulţi cu alde Elliott Smith sau Nick Drake, a luat pe sus America în doar cîţiva ani, fără vreo promovare deosebită sau sprijinul unei case de discuri majore (albumele şi le-a scos la un label co-fondat cu tatăl său vitreg), iar pentru povestea statului lui Abraham Lincoln s-a ocupat de mai tot.
Cum simpla menţionare a titlurilor pieselor (curat coşmar pentru Winamp!) ar depăşi cu mult spaţiul alocat acestei cronici, vă las să descoperiţi singuri improbabila mixtură de indie pop, (neo-)folk (Neil Young e un nume care-ţi vine imediat în minte), lo-fi, aranjamente orchestrale maiestuoase (aproape operatice pe alocuri), şi infinite referinţe muzicale (de la Phillip Glass la Peter Gabriel sau... The Cure), literare (Bellow, Carl Sandburgh), religioase, istorice, pop-culturale (unul din cele mai bune momente e tuşantul şi ambiguul portret creionat celui mai faimos & odios criminal în serie al statului, John Wayne Gacy, Jr.)... Iar piesele merg de la minimal/epurate ca The Seers Tower, Chicago - un cîntec nostalgic după tinereţi rătăcit(oar)e cum n-am mai auzit de la Me & Bobby McGee - la sofisticat/teatrale ca The Man of Metropolis Steals Our Hearts sau sincopatul They Are Night Zombies!!..., cea mai funky & bună (deşi pe undeva înspăimîntătoare) bucată a colecţiei. Illinois e un altfel de album-concept, care te prinde tot mai tare pe măsură ce-l asculţi, la nesfîrşit, uitînd de skip sau shuffle, descoperind mereu straturi noi de poveşti şi repere pentru a ajunge la ceva ce nu pot numi decît... suflet.
Revenind la neliniştile de la începutul acestui articol, aş zice că, dacă domnul SS o ţine tot aşa, merită să-(ţ)i doreşti nemurirea (sau măcar o extensie de vreo sută de ani) fie şi doar ca să prinzi întreaga colecţie.