Dacă îmi mai dă cineva încă o trupă de indie-pop-punk-art-rock care să sune à la The Strokes, The Killers, Bloc Party, Editors şi toată şleahta mă(& îl/o) împuşc. Aşa mi-am zis pornind albumul celor trei tipi din sudul Californiei transmutaţi la New York în căutarea unui contract cu un label - pe care l-au şi obţinut între timp, după lansarea britanică a albumului de debut. Îmi trecuseră pe la urechi cîteva piese de pe EP-urile lor auto-finanţate şi mă distrase clipul cu ursul întrezărit la Flipside. Dar atît. Plus că nume mai tîmpit de formaţie n-am mai auzit de mult... Şi mă enervează fiţoşeniile gen "hai să dăm un titlu super-intello la album, că aşa părem mai deştepţi & citiţi" - în cazul de faţă, faimoasa povestire al lui Salinger. Pe scurt, eram foarte hotărîtă să nu-mi placă. Şi... după prima audiţie am cedat - With Love and Squalor nu sună rău deloc; nici nemaipomenit, dar asta-i altă poveste venită mai ales din pricina vecinului de playlist, ultimul Morrissey (pe lîngă care cine naiba mai sună bine?!).
Revenind, chiar dacă nu e tocmai variat (dar care albume mai sînt?), e atît de ritmat, catchy, energetic încît îţi cam vine să ţopăi şi fredonezi. E drept că sound-ul e exact cel la care te-ai aştepta de la încă o gaşcă neo-post-punk sau cum li s-o mai zice zilele astea: un iz british în voce, ascuns după ceva beat-uri disco, bass exuberant, tobe furioase şi omniprezentul aer de XTC/Gang Of Four cover band (şi ceva Blur, cca Modern Life Is Rubbish); dar piesele (bucăţi standard pop punk ce nu prea depăşesc 3 minute) au cumva cîrligele potrivite şi te iau pe sus în vîrtejul lor adrenalinic. Şi e clar destul de repede că oamenii se distrează teribil şi nu se iau prea în serios, deşi aranjamentele curg frumos, ajutate din plin de refrenele infecţioase. Iar frazarea sincopat/nevrotică a lui Keith Murray (voce/chitară) te pocneşte cu cîteva din cele mai hazoase (fără să fie pretenţioase) versuri din ultimul timp - vezi primul single (totodată piesa de deschidere), Nobody Move, Nobody Get Hurt, dar, mai ales, (auto)ironicul Inaction. Dacă ar vrea să menţină o minimă spoială de seriozitate, cronicarul amuzat ar remarca şi accentele reggae din Can't Lose sau demenţa Buzzcocks-iană din Callbacks, dar, după cum spune şi ultimul cîntec (What's the Word?), "I'm as close to making sense as I am ever going to get", aşa că mai bine lăsăm analiza şi comparaţiile şi mergem la dans. Pentru asta, WLAS e perfect.