Plus de asta, Dramaturgia... a venit, an de an, cu un mod atât de rodnic de a cotrobăi în viaţa cotidiană românească, încât teatrul ar trebui să fie primul care să ţină cont de el. Pe scurt, Dramaturgia... a avut tot timpul urechile ciulite pentru unele din cele mai noi şi încă neexplorate, nestudiate mutaţii care au loc în omul (mai ales tânăr) de azi. Ele au fost cercetate jurnalistic, eseistic şi dramaturgic, astfel că teme precum "migraţia forţei de muncă" sau "viaţa comunităţii" au ajuns material bun de reportaje, comentarii, expoziţii foto, piese şi scenarii.
Anul trecut, însă, coordonatorii programului (Miruna Runcan şi C.C. Buricea-Mlinarcic) au schimbat "placa", orientând Tabăra de Dramaturgie spre o temă pe care au numit-o Generaţia X-Men & Women. "Numit" e mult spus. E mai mult o "găsire fluctuantă şi identificare bâlbâită" a Generaţiei X-Men, un fel de spionare îngrijorată a acestei generaţii ermetice şi ultra-complicate de "tineri din ziua de azi", care, în linii mari, s-ar defini prin: atrofierea relaţiilor şi reacţiilor umane; îndepărtarea de natură şi izolarea în virtualitate; reducţia şi stereotipizarea vocabularului; îngustimea alegerilor de viaţă; confuzia identitară; ambiguizarea comunicaţională; frenezia revoluţiei sexuale etc.
Dar, cum poate era de aşteptat, un text care conţine atâtea idei şi subteme nu poate să conteze atât ca poveste, cât contează ca mănunchi pestriţ de ipostaze, în cazul situaţiilor narative, şi ca licăriri tipologice, în cazul personajelor. Subiectul piesei e doar un pretext, un suport necesar, reuşind să spună cu mult mai puţin decât resturile de întâmplări, replicile întrerupte sau franjurile secundare ale acţiunilor. Adică n-are rost să-ţi aminteşti povestea, dacă uiţi amănuntele ce au justificat-o. Iar amănuntele sunt puse la bătaie pentru a ilustra, din capul locului, două antiteze care limpezesc semnificaţiile.
Una la mână, avem ciocnirea pretenţiilor de trai natural, vital, cu cele de trai inert. Adică îl avem pe Doctorul Pomponiu, exponent pătimaş al nevoii de a trăi activ, brut, fără fineţurile şi simplificările tehnologice ale vieţii moderne. Asta îl şi face să trăiască la mansardă, la "penthouse", în limbaj arhitectural) Găsim la el o fascinaţie ridicolă pentru Evul Mediu, dar şi o lipsă de pricepere în a-şi ascunde adulterul cu eleva Beatrice. Nu reuşeşte să se impună ca model de vitalitate masculină, ba chiar scapă în cea mai neconvingătoare artificialitate. Tot aşa, eleva Simina e tipul femeii active, tranşante, în stare de omor pentru a demonstra, frenetic, vitalitatea feminină în sânul civilizaţiei patriarhale. Deci, ex ossibus ultor, adică "din mormânt se ridică răzbunătorul"... Dar răzbunarea ei din final, prin crimă, nu face decât să acopere cu şi mai mult non-sens disperarea şi pretenţiile ei de femeie-în-acţiune.
Exaltaţi apar şi dincolo, dar în ideea de trai steril, ferit de natură. Poate apariţiile lui Cosmin - un tânăr gay, pasionat de jocurile PC - sugerează cel mai bine viaţa artificială, încarcerarea în virtualitatea computerului, vulnerabilitatea în reacţii şi deruta profesională. Corina, soţia lui Pomponiu, vine din urmă şi îngroaşă această stare contagioasă de dezordine identitară. Dar o face la nivel sexual, în scena lesbi cu Beatrice, frumoasa blondă, care umple şi ea acest peisaj incult, stupid şi grăbit.
Doi la mână, piesa vine cu un contrast între real şi fals. Sunt scene întregi de agitaţie şi confuzie, graţie unor încrucişări de situaţii pe cât de dramatice, pe atât de false. Iar distanţa între ce a fost şi ce se crede că a fost devine şi mai spumoasă, cu cât ţâşnesc în acţiune, pe rând, tot felul de personaje de un grotesc încins la maxim, flămânde de senzaţional, care întreţin o neobosită industrie a zvonului (ofiţerul Răzmeriţan, Reporterul Ciupea, Baba Paraschiva). Pluteşte, în piesă, o pâclă de prefaceri şi pretenţii (Simina, Cosmin, Beatrice sunt elevi la liceu de teatru...), care la tot pasul alunecă în ridicol; lumea umană a personajelor se reduce la tipologii schematice, alcătuind o lume stridentă şi vulgară, undeva parcă la capătul lumii, unde nu contează decât zarva, nervii, în fine spectaculosul cu orice preţ.
Totuşi, unele replici sunt prea încărcate de referinţe culturale şi aluzii anecdotice, care complică semnificaţia centrală a scenei. Sunt momente când oricum firava poveste se pierde în nuanţe mult prea subtile chiar şi pentru o primă lectură, nuanţe fără de care sensul de bază al situaţiei ar putea fi înţeles la fel de bine. Senzaţia e, oarecum, de construct sofisticat, deşi replicile au o curgere rapidă, autentică, de unde şi umorul divers al reacţiilor personajelor.
Şi încă ceva, despre text. Pe lângă faptul că totul e strâns într-un înveliş de parodie rapidă (comicul de nume, de limbaj), piesa vine cu o soluţie subtilă de a sugera nevoia personajelor de a recupera vitalitatea pierdută. Mai exact, replicile sunt intercalate de versuri, aşa că dacă la început avem câteva puseuri de versificaţie, spre final textul e năpădit de lirism, vorbindu-se numai în versuri. E ca un virus de muzicalitate între personaje, un fel de "rinocerită" în ideea de patos, trimiţând la lirismul eroic al personajelor de dramă istorică, "de acţiune". Ba chiar avem şi epilog, tot în vers alexandrin, ce încheie piesa exprimând, hâtru, profesiunea de credinţă a Dramaturgiei Cotidianului, care tocmai a fost probată în piesă: teatrul nu trebuie neapărat să placă; teatrul e făcut "din bucăţile" de realitate mediatizată la TV, fiind o prelucrare, prin colaj, a acestei realităţi; teatrul dă un sens vieţii cotidiene, un sens îndrăzneţ pe care noi încă nu avem tăria să-l recunoaştem; teatrul e sărbătoare.
Înainte de toate, spectacolul nu se abate de la structura narativă din text, ceea ce-i asigură un tempo alert al acţiunilor şi al rostirii replicilor. Avem acelaşi colaj de ipostaze umane, independente unele de altele ca tonalitate, fiecare scenă fiind contrapunct pentru cea anterioară. Adică de la calmul scenei restaurantului, se saltă în verva nebună a satului unde se face investigaţia crimei sau, tot aşa, de la atacurile verbale ale soţilor Pomponiu se sare în ambianţa soft a camerei lui Cosmin. Contează şi muzica ce însoţeşte fiecare heblu (una şi aceeaşi melodie pe motive medievale, prelucrată electronic, dar şi Dies Irae, compus de Peter Venczel special pentru Penthouse), având un efect bun de "ungere" a acestui discurs spectacular oricum destul de fluent.
Dar sunt prea multe secvenţe în care calitatea acestui ritm de joc e aproape anulată de o greşită abordare a ridicolului şi grotescului, în jocul actoricesc. Până una-alta, să nu uităm că vorbim de un spectacol jucat de studenţii în anul III de actorie ai Facultăţii de Teatru şi Televiziune din Cluj, coordonaţi de Diana Cosma şi Radu Teampău. Ceea ce scuză unele excese de interpretare sau problemele de dicţie.
În sfârşit. Adevărul e că nu începe bine scena, că unii actori se şi aruncă să nimerească nuanţele cele mai gălăgioase ale ridicolului, făcând, din neverosimilul subtil al situaţiilor, un neverosimil neconvingător şi necontrolat al actoriei. Sigur, ideea textului e de a aduce în prim-plan o lume diformă, însă gestica şi mimica mai mult mâzgălesc decât nuanţează. E, pe alocuri, cazul actriţei Angelica Lupoianu (Paraschiva), al Dianei Turtureanu (Beatrice), al lui Sorin Sălcudean (Slujitorul) şi al lui Vladimir Marian (Trubadurul), care, în alte scene, se descurcă fără probleme sau stridenţe.
Problema începe de acolo de unde s-a hotărât ca rolurile groteşti (al Reporterului, jucat de Alexandru Hinţu şi al Paraschivei) să fie jucate cât mai deformat (am descoperit unele foarte bune trimiteri la animaţie). Dar aici, "deformat" înseamnă mult gest imprevizibil, adică vizualitate puternică. Iar acest ostentativ "ce se vede" nu face decât să complice banalul "ce se spune", publicul râzând mult mai mult la efectele actoriceşti decât la replici. De unde şi senzaţia că povestea, sensurile şi umorul rămân undeva în urma actoriei, care trage spectacolul într-o exuberanţă obositoare. Şi tocmai fiindcă replicile sunt înţelese greu şi târziu, din cauza actoriei ostentative, îndrăznesc să spun că Penthouse e, din păcate, un fel de "spectacol de a doua vizionare". De aceea, îi lipsesc o potolire a vizualităţii în favoarea textului rostit şi o anumită aşezare a interpretărilor actoriceşti, fără grabă, fără căutări evidente de accente dinainte stabilite.
De reţinut, în schimb, apariţiile savuroase ale lui Mircea Conţ, în rolul unui Ofiţer înţepat, cu mişcări înfipte de marionetă horror, ca şi ale lui Ciprian Cosma, într-o interpretare pufoasă a homosexualului Cosmin. Vezi şi scenele în care Andra Nae (Corina), Vlad Mureşan (Pomponiu) şi Diana Roşca (Simina) joacă fără ezitări, cu creşteri credibile de gest şi voce, cu control autentic asupra reacţiilor. E mai ales meritul muncii acestora cu dramaturgul, la repetiţii, fiindcă... aşa e normal.
La cât sex şi orori se petrec în Penthouse, îmi dau seama că publicul "de elită" n-ar avea ce căuta pe acolo. Ce mai, după titlu, conţinut şi estetică, ar fi un fel de "teatru de revistă porno...". Sunt formele marginale ale teatrului, oameni buni, e vâltoarea de resturi ale lumii, resturi murdare, slabe, gălăgioase, pentru care n-aţi avea răbdare decât dacă aţi crede şi voi în ideea nu neapărat de dramaturgie, cât de dramă a cotidianului!
Sigur, unii ar zice că Dramaturgia Cotidianului (prin Generaţia X-Men & Women) nu-i decât... o chestie pretenţioasă, cool, nouă. De fapt, atât de nouă, încât se fac că nu ştiu de ea; sau că ştiu şi "ei, şi?"... Nu-i de mirare; lumea în care a crescut această incomodă Dramaturgie... e lumea uitucă, împărţită, îngustă şi cu ochelari de cal a teatrului românesc. Tocmai de aceea, Dramaturgia... rămâne a echipei care a gândit-o şi scris-o, a subiecţilor care au justificat-o şi a fanilor care se regăsesc în ea. Şi care chiar au nevoie de o ediţie a V-a, fiindcă Dramaturgia Cotidianului şi-a propus să fie, pentru hopurile, denivelările, mutaţiile şi mutanţii României secolului XXI, cam ceea ce e Bixtonimul pentru nasul înfundat: o cale de eliberare, care creează dependenţă.
Studioul "Euphorion" al Teatrului Naţional din Cluj.
Penthouse (Ex ossibus ultor)
Dramaturgia: C.C. Buricea-Mlinarcic.
Regia: Diana Cosma şi Radu Teampău.
Scenografia: Lucian Broscătean, Laura Ciobanu, Alina Morar, Gina Vişan.
Muzica: Peter Venczel.
Concept audio-video: Mihai Pedestru şi Soos Attila.
Distribuţia: Vlad Mureşan (Doctorul Răzvan Pomponiu), Diana Turtureanu (Beatrice Răzmeriţan), Mircea Conţ (Raoul Răzmeriţan, ofiţer SSPIR), Andra Nae (Corina Pomponiu), Diana Roşca (Simina Georgescu-Prisăcaru), Ciprian Cosma (Cosmin Calandrache), Angelica Lupoianu (Paraschiva Prisăcaru), Alexandru Hanţiu (Reporterul Radu-Călin Ciupea), Vladimir Marian (Trubadurul), Sorin Sălcudean (Slujitorul), Miruna Bilei (Poliţista).
Durata: 1 h 28 min.
Data premierei: 18 decembrie 2007.
Notă: Textele din Tabăra de Dramaturgie au fost publicate în suplimentele revistei MAN.In.FEST (nr. 13-16/2004, 26-28/2005, 2-3/2006, 3/2007), cu belşug de lămuriri.
Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.