De cînd m-am întors de la Veneţia, sînt întrebată de diverşi cunoscuţi cum a fost. Cei mai mulţi ştiu că am prins acolo carnavalul. Cei mai mulţi au văzut imagini la televizor, au citit în presă. Cei mai mulţi ştiu ce trebuie să ştie, adică informaţiile care s-au tot vehiculat în această perioadă: că România a fost invitată specială în acest an...
...că din 1094, cînd, potrivit unora, a fost prima dată pomenit carnavalul într-un document oficial, este prima ediţie cînd organizatorii o rup cu tradiţia şi invită o ţară să facă program artistic la Veneţia.
Cei mai mulţi care mă întreabă cum a fost nu mai aşteaptă să le şi răspund: "Am văzut şi eu la televizor, a fost multă ţigănie". Prima dată nu înţeleg la ce se referă şi iau cuvîntul în sensul lui de "gălăgie, hărmălaie". "Da, normal că a fost, erau mii de oameni acolo." "Nu, dar am văzut la televizor că au dus acolo mulţi ţigani să cînte", continuă finul observator, însoţindu-şi cu o strîmbătură din nas remarca.
Am citit şi printre comentariile lăsate la articolele despre carnaval din "România liberă": pe oameni i-a deranjat cel mai mult că în programul României la Veneţia şi-au făcut loc ţiganii. Se simt lezaţi că organizatorii programului României la Veneţia au întreţinut conştienţi o confuzie: aceea între români şi romi, pe care i-au trimis ca ambasadori ai culturii române. Cum să aprecieze optim italienii cultura română, cînd ceea ce văd - adică Fanfara Şavale, Marius Mihalache şi Shukar Collective - nu este tradiţional românesc, ci tradiţional rom? Pentru muzica noastră populară nu a fost loc în Piaţa San Marco, a fost pentru muzica ţigănească.
Ei bine, ţin să le spun celor atît de îngrijoraţi de cum au putut italienii să distingă cultura românească de cea romă că acestora puţin le-a păsat. Că, dacă chiar trebuie să vorbim în termeni de autentic şi inautentic, atunci nimic nu a fost mai autentic la Veneţia, printre măşti şi costume, printre false identităţi şi false chipuri, printre, mai ales, imagini ale unei Românii-cum-ne-ar-plăcea-nouă-să-fie decît muzica. Organizatorii - Ministerul Culturii şi Cultelor, Institutul Cultural Român, Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Turismului, Comerţului şi Profesiilor Liberale - chiar au mers la sigur aici şi nu au dat greş. Poate doar tot în faţa unor români, de data asta rătăciţi prin Piaţa San Marco, care ar fi gustat mai degrabă nişte manele decît Irina Sârbu, Marius Mihalache & co.
Dicţionar româno-veneţian
Aşa-cum-ne-ar-plăcea-nouă-să-fie. Teatrul Masca şi spectacolul din San Marco, la scena principală. Lume multă, curioşi, aparate de fotografiat. În deschiderea spectacolului, Mihai Mălaimare ţine să le spună celor prezenţi o "frumoasă poveste românească": în fiecare duminică, tinerii ţărani se adună în faţa bisericii, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, încing hora şi îşi aleg viitoarele soţii. Fotografiile expuse în Pavilionul Italiei din Grădinile Bienalei, Pavilion pus la dispoziţia României pe toată perioada carnavalului (25 ianuarie - 5 februarie 2008): peisaje însorite, biserici scăldate în lumină, tinere îmbrăcate în ii, arcaşi care îşi întind arcurile spre cer. Eterna şi fascinanta şi inautentica Românie.
Băutură. În Pavilionul Italiei, programul începea pe la 22.00, în fiecare seară. Punctualii se plictiseau în zece minute-un sfert de oră şi o întindeau. Petrecerea începea de la 12.00 în sus. Nu aveai voie să intri nici măcar cu o sticluţă de apă. E drept, oamenii nu cu apă încercau să intre, ci cu butelci de vin, rucsaci în care încăpuseră de la zece cutii de bere în sus, cu sticle de votcă. Spectacolul oferit de băutori, cu toate tertipurile folosite în faţa gardienilor, merită o notă specială. În Pavilion, preţuri mai mari ca în oraş cu vreun euro şi ceva.
Chat qui rit. Marea ţeapă pentru turişti economi. Mascat într-un "self service" ieftin chiar în spatele Pieţei San Marco, cu un spaţiu incredibil de mare şi mîncăruri incredibil de arătoase, te trezeai că plăteşti pe un prînz minuscul 20 de euro, mai scump ca la un restaurant din acelaşi centru. Pentru nostalgici, ca mine: aici am mîncat cînd am fost prima oară la Veneţia, acum vreo şase ani, şi l-am reîntîlnit pe chelnerul simpatic care ne-a cîntat la masă: la fel de vesel, dar mai obosit, mai buhăit.
DJ. Godjira, Electric Brother, DJ Vasile. Cam plicticos, uneori, cam prea de nişă pentru carnaval.
Explicaţie (vezi Incomod). Administratorii Pavilionului Italiei nu au dat voie să fie amplasate scaune, nici măcar nişte perne.
Florian. Cafenea celebră, în Piaţa San Marco, cu preţuri pe măsura celebrităţii (o cafea în jur de 10 euro, iar un ceai - pentru o persoană, cum se specifica foarte clar în meniul afişat la intrare, 20 de euro). Transformată pe perioada carnavalului în vitrină pentru domnii şi doamnele (majoritari francezi, elveţieni şi americani) care au investit mici averi în impresionante costume de epocă Louis XIV. În cafenea, foarte teatrali, proprietarii costumelor întorşi în timp, pe trotuar, turiştii puşi pe pozat.
Girocita. Ruta unui vaporetto în jurul oraşului. Dacă te orientezi prost, rişti să rămîi ore bune în vaporetto, cînd, de la un punct încolo, ai putea merge foarte uşor pe jos. Giudeca. Pe un întuneric de-ţi băgai mîinile în ochi am căutat o expoziţie. Nu era atît de tîrziu, pînă în 20.00, cînd se închidea, dar am nimerit într-o zonă industrială şi pustie, că ne-am angoasat puţin pînă am ajuns din nou în San Marco. Palazzo Grassi: expoziţie de mare succes, Romanii şi barbarii, cu în jur de 2.000 de obiecte din întreaga lume, inclusiv din România, reprezentative pentru Imperiul Roman şi pentru apusul lui.
Hartă. Incredibil, funcţionează. Atîta timp cît nu ieşi în afara hărţii şi nu cauţi gîgîlice de poduri.
Incomod. Să vezi scurtmetraje româneşti - propunere bogată şi interesantă, tot în Pavilionul Italiei - din picioare. O sală mare şi rece, în care nu se mai auzea absolut nimic (ghinionul românilor, pentru ceilalţi era subtitrare) cînd începeau dj-ii. Plus că amorţeai, stînd într-o rînă şi uitîndu-te la Visul lui Liviu. (vezi Explicaţie)
Joc. Cea mai amuzantă îndeletnicire cînd mai eşti cel puţin cu o persoană: la prima intersecţie, unul dintre voi spune în ce parte mergeţi şi tot aşa. Nu ai nici o şansă să te rătăceşti, dar nici nu ştii unde poţi ajunge. Misterios şi neaşteptat. De încercat.
Librării. Unii spun că sînt multe şi fabuloase. La noi a fost aşa: ne jucam (vezi mai sus), am intrat pe o stradelă şi am zărit o pisică mutantă. Mă duc după ea, ea intră în librărie, eu după ea, vînzătoarea "Bona sera", eu răspund cu ochii după mîţă, intră şi băieţii în librărie, tot după pisică, "nice cat" zic, "I know, I know", zice vînzătoarea. Pînă la urmă, am pus mîna pe o cărticică, m-am uitat pe preţ şi am cumpărat-o. Exercices de style, Raymond Queneau.
Măşti. La modă: costumele stil Louis XIV. Clasic: mască albă, tricorn şi pelerină neagră, stil Casanova. Alternativ: uniformele de gunoieri, de preoţi catolici, salopetele pentru deratizare, măştile româneşti care se vindeau la Palazzo Correr. Costumul perfect: Maria Antoaneta, care chiar a luat premiul la parada măştilor, mai ales că fata chiar semăna cu Kirsten Dunst, interpreta Mariei Antoaneta în filmul Sophiei Coppola. Costumul meu preferat: omagiu lui Paul Klee, un ceva făcut din reproduceri textile ale unor lucrări semnate de Klee. Tematic: grupuri de persoane costumate pe aceeaşi temă. Cei mai simpatici: un grup de şobolani. Ce ne-am luat noi: tricorn (6 euro), mască de dantelă pentru ochi (4 euro), o coafură (23, fooooarte mult, dar de senzaţie!).
Numeros. Localnicii spun că anul acesta nu a fost atît de multă lume. Că, fiind an bisect, carnavalul a început mai devreme ca în alţi ani pentru a se termina de Mardi gras (ultima zi înainte de postul Paştelui, care începe cu Miercurea cenuşii) şi că oamenii nu s-au refăcut pe deplin financiar după sărbătorile de iarnă. Oricum, e o lege nescrisă: cine vine de Crăciun şi Revelion la Veneţia, nu vine de carnaval. Presa din Peninsulă a insistat pe numărul mic de turişti veniţi la această ediţie, "doar" 60.000. Nu vreau să-mi imaginez cum este carnavalul atunci cînd sînt mulţi turişti, dacă aşa, cu "puţini", îţi lua jumătate de oră să ajungi dintr-un capăt al străzii, în celălalt.
Orar. La 23.00 cu greu mai găseşti ceva deschis, chiar şi în centru.
Preţuri mari şi foarte mari. O pizza nu coboară sub 8 euro şi e mai proastă ca la Bucureşti: nu visaţi că funghi vor fi altfel decît din conservă, iar şunca altceva decît un parizer ordinar. Tiramisu nici mai bun, nici mai rău decît ăla dîmboviţean, iar îngheţata mai proastă chiar şi decît aia care se vinde la noi, în Cora. O mască e vreo 20 de euro dacă te grăbeşti. Pe Burano, o iei cu 5, iar dacă te mulţumeşti cu unele simple, doar de ochi, le poţi găsi între 1 şi 4 euro.
Românesc: singura cerşetoare din San Marco. Tricolorul plimbat în jurul Pieţei în timpul spectacolelor româneşti. Moţăiala la teatru, la Visul lui Dan Puric. Îndrăzneala de a dansa pe muzica Shukar Collective cînd nimeni nu ştie ce-i asta. Ziariştii care au sarcină de serviciu să caute români şi să vorbească cu ei, cînd de interes ar trebui să fie chiar carnavalul.
Serviciile - de toată jena. Oamenii sînt drăguţi, nimic de zis, dar tot timpul ai impresia că trebuie să faci rapid ceea ce faci, fie că mănînci sau cauţi suveniruri, pentru că un alt turist aşteaptă să-ţi ia locul. Mîncarea proastă şi scumpă, dar deja am scris despre asta.
Şi puţină etimologie: "carnaval" ar veni din expresia latinească "carnis laxati", care a devenit în italiana veche "carnasciale", însemnînd "renunţarea la carne", care făcea referire atît la "plăcerile trupeşti", cît şi la alimentul carne, perioada de la Crăciun pînă la Mardi gras fiind asociată cu ambele sensuri ale cuvîntului.
Transport. Fii deştept şi ia-ţi abonament de la aeroport. Dacă ai sub 29 de ani, te chemi junior şi un abonament pe toate liniile, vaporetto şi bus, pe Lido, în Veneţia, spre insule (Murano, Bunaro, Torcello) şi în Mestre e 22 de euro. În San Marco nu mai ai reducere şi costă 30. Dacă o iei pe jos pînă la Giardini îl iei cu 31. Atenţie la controlori!
Ţepe. În preţuri este inclus şi bacşişul, aşa că nu te apuca să mai laşi în plus faţă de ce ţi se cere. Cel mai neplăcut: într-o cîrciumioară în Murano, cînd băiatul de la bar a scăpat o bucăţică de pizza şi a pus-o la loc în farfurie, crezînd că nu-l vede nimeni. Eu l-am văzut, dar mi-a fost ruşine să-i cer să mi-aducă alta.
Underground. San Marco a fost mainstream şi, din păcate, în cea mai mare parte a timpului, nefolosită. Distracţia adevărată era de partea cealaltă a Canal Grande, în piaţa de peşte, la scena mică, unde se adunau foarte mulţi tineri, băutura era ieftină şi bună (celebrul şpritz veneţian, care după unii se face din campari şi sifon, după alţii cu bere sau vin, era 1,80 euro), iar muzica se putea ivi de oriunde. Într-o seară, un băiat îşi îmbrăcase cd-player-ul într-o cutie de lemn, l-a încărcat pe un cărucior, pe care îl plimba pe Podul Rialto înspre piaţa de peşte şi oamenii dansau în jurul lui. Cute!
Vigilenţă. Cască bine ochii în ce autobuz urci, mai ales dacă eşti obosit. În ultima seară, am zis hai să luăm autobuzul pînă la hotel, deşi era doar la vreo 10 minute de mers pe jos. După jumătate de oră, eram îngroziţi, într-un loc inexistent pe hartă, într-o pustietate de neimaginat, blestemînd momentul în care am avut geniala idee de a urca în autobuz.
WC. Obligatoriu să ştii unde sînt, cîte sînt şi cît costă. Unele sînt gratuite, altele închid în timpul nopţii, altele sînt de negăsit, iar la altele nu intri decît cu monede. Oricum, sînt foarte puţine. Dacă ajungi pe Burano, este unul dintre cele două obiective de pe hartă: un muzeu şi un wc. Sînt şi plasate unul lîngă altul. Distracţie: să urmezi săgeţile de pe asfalt şi să te trezeşti, după un sfert de oră de chin, în faţa unui lacăt. Soluţie: mai scoţi din buzunar 3,5 euro, mai cauţi o cîrciumă, îţi mai iei o băutură şi mergi acolo.