Şi cui îi pasă că, vai, ea biata n-a avut noroc, şi tot domnişoară (nu de onoare) e, la cei douăzeci şi (şapte...? Heigl are şi nouă) de anişori ai ei?
Cu ce ne atinge pe noi, că soră-sa, Tess (Malin Akerman), care-i tot frumoasă, da-i o nesimţită şi-o hăbăucă, acum se mărită în sfârşit?
Şi cât ne mişcă pe noi, că Jane oftează în tăcere taman după respectivul?
Şi pe cine doare-n cot, că Jane şi-a păstrat cu sfinţenie, într-un dulap, toate cele douăzeci şi şapte de rochii de domnişoară de onoare?
Păi pe Aline Brosh McKenna, care pornind de-aici a scris un scenariu parcă hotărât să exemplifice cum nu se face dramaturgie de film. Mulţi susţin, pe bună dreptate, că a fi original nu înseamnă neapărat a spune ceva nou, ci eventual (ba chiar mai mult, uneori), a spune ceva ce s-a mai spus, dar într-un mod nou. McKenna scrie din nou tot despre veştminte, cum a făcut şi anul trecut, în The Devil Wears Prada, şi o face tot din nou la fel de leşinat. Întrebările retorice pe care le-am pus mai sus sunt menite să explice că degeaba încerci să cauţi noul cu lumânarea (rochiile), dacă nimeni nu dă o ceapă degerată pe propoziţia în care este vorba despre...? Semn că rateul din start nu-i doar un accident, scenariul ne oferă cel mai dezastruos punct culminant din câte s-au face fost făcut vreodată: secvenţa în care Jane proiectează în faţa tuturor pozele aşa-zis incriminatoare, cică "pedepsind-o" pe jarteaua de soră-sa şi făcându-i pilaf viitoarea căsătorie, nu e doar lipsită de imaginaţie şi de substanţă, ci şi făţarnică, şi complet amorală; oricât de beşniţă ar fi fost Tess, nu aşa i-o plăteşti, nici în viaţă, şi cu atât mai puţin într-o piesă de teatru sau un film - altfel, praful se-alege de personaj (atât cât exista şi el, adică ea, ca siluetă plimbată pe platou).
Şi nu numai atât - dar McKenna nu are nici organ epic: povestea ei, moleşită din start, e articulată la fel de larg şi aproximativ de la cap la coadă. În plus, n-are noroc nici de-o regie mai acătării, care s-o ritmeze şi s-o dinamizeze. Anne Fletcher, dansatoare de meserie (a coregrafiat Hairspray, printre multe altele), ce şi-a zis? Hai să mă fac eu la patruzeci de ani o Zizi Bostan americancă! Şi s-a făcut, cu Step Up, care i-a ieşit... aşa şi-aşa - adică, mai pe şleau spus, de-o mediocritate perfectă, numai o idee mai răsărit decât Promisiuni. Încurajată de doar parţiala non-nereuşită, a mai făcut un pas (în sus, ar fi vrut ea), cu rochiile astea care nu izbutesc să ne ridice de pe scaun, nici să ne pice cu ceară pe poala rochiei. O fi baletând ea bine, nu zic, da' la povestit cu camera de filmat se pricepe la fel de bine precum croitoreasa Annei Pavlova. Concepţia şi stilul filmului sunt corecte şi insipide ca ale unui tort de nuntă făcut cu margarină, zaharină şi frişcă instant - de-aia de-arată ca spuma de ras.
Se vrea comedie romantică - dar romantismul scârţâie din simplul motiv că, aşa cum am spus mai sus, n-are nici un temei mai de Doamne-ajută decât o grămăjoară de clişee (iar ce nu-i clişeu, nu te angajează neam), câtă vreme comicul... e ca industria română în discursul lui Caţavencu. Te adoarme dulce încă din primele secvenţe, şi are grijă ca spectatorii din jur să nu te trezească orice-ar fi. În genere, atât scenariul cât şi regia denotă o convingere temeinică în sensul că haz romantic înseamnă ca soră-ta şi logodnicul ei să-ţi tot arate cât se iubesc ei, fiindcă habar n-au că şi tu oftezi în taină după el, aşa că tu zâmbeşti politicos şi continui să oftezi în taină, când nu te vede nimeni.
Totuşi, nu te prea poţi supăra pe sărmanul filmuleţ - căci, de bine de rău, are bun-simţ. Actorii, deşi sunt insipizi şi falşi, totuşi nu se strâmbă, nu-şi dau ochii peste cap, nu-ncearcă să dreagă busuiocul cu fel de fel de maimuţăreli, nu rămân cu nădragii-n vine - că nici pelicula, în ansamblul ei, nu se propteşte-n poante sexuale, nu jonglează cu înjurături (ba chiar şi le autocenzurează declarativ, ca-n cadrul unde Jane are draci, aşa că iese din restaurant şi răcneşte: "Mother(cut-to, ca să n-auzim şi fucker)!" şi-ncepe să dea cu poşeta-n zid - ca să vedem c-a nimerit pe-o terasă simandicoasă unde toţi mesenii se uită la ea ca la felu' paişpe. Am zâmbit.
11 februarie, 2008, h. 20:25-21:08
Bucureşti, România