noiembrie 2003
În urmă cu două luni, 4000 de oameni cădeau în extaz la Sala Palatului în faţa violonisticii lui Maxim Vengerov. Pe bună dreptate. Prima condiţie pentru a trăi acea senzaţie a fost însă ca acei spectatori să se afle în sală. După recentele concerte şi după recitalul violonistului Liviu Prunaru de la Bucureşti ne întrebam cu o oarecare amărăciune: de ce aceiaşi nu l-au descoperit (încă) pe Liviu Prunaru, violonist român stabilit în Elveţia, din aceeaşi generaţie cu Vengerov, pe deplin comparabil cu acesta ca manieră de abordare a instrumentului. Când a cântat în deschiderea Festivalului "Enescu" din 1995 alături de Lordul Yehudi Menuhin, publicul şi-l mai amintea. Acum, prea puţini au fost cei care au ştiut să vină la concerte, deşi satisfacţia muzicală de care ar fi avut parte ar fi fost rară. Cotidianele care anunţă cu asiduitate serate muzicale obscure dedicate unor grupuri restrânse de auditori au trecut sub o tăcere de neiertat acest eveniment muzical, afişele Filarmonicii au fost la fel de puţine, cât despre televiziuni...



În vârstă de 34 de ani, Liviu Prunaru şi-a schimbat practic cursul carierei în urmă cu 12 ani, când, dintr-unul din studenţii de frunte ai Conservatorului bucureştean a devenit discipol al Lordului Yehudi Menuhin şi al maestrului Alberto Lysy la Academia Menuhin din Gstaad. Au urmat o serie de premii internaţionale de prestigiu şi lansarea unei cariere intepretative de amploare în întreaga lume (de la Buenos Aires, la Seul). La ora actuală, este profesor la Academia Menuhin din Gstaad şi cântă regulat ca solist cu Camerata Lysy, dar şi cu alte mari orchestre ale lumii. Vioara al cărei sunet ne-a încântat în recentele sale apariţii de la Bucureşti este o Andrea Guarneri din 1676, care i-a aparţinut lui Jan Kubelik.

Ne-am amintit de tehnica lui de mare rafinament încă din primele minute ale Concertului nr. 3 pentru vioară şi orchestră de Mozart (interpretat alături de Filarmonica "George Enescu" dirijată de Cristian Mandeal). Legato-ul şi capacitatea de susţinere etalate de Liviu Prunaru, datorate unei remarcabile tehnici a mâinii drepte, sunt comparabile cu cele ale celor mai mari violonişti ai lumii. Mozart nu este tocmai "slăbiciunea" violonistului. Nota romantică pe care a imprimat-o opusului concertistic prezentat a fost compensată însă prin strălucirea cu care se detaşează violonistica sa, prin timbrul cu o notă personală ce îi permite şi licenţe stilistice. A fost un Mozart romantic, alunecând uşor spre baroc în cadenţa părţii I. Liviu Prunaru este deja un muzician matur, stăpân pe mijloacele sale extrem de cuprinzătoare, capabil de a înţelege în profunzime textul muzical. Departe de a fi acel gen de solist care stăpânind mijloacele unui singur stil abordează întregul repertoriu prin prisma acestuia, Liviu Prunaru nu se teme totuşi să se aventureze pe diverse terenuri căutând să decripteze muzica aleasă în chei diverse, uneori surprinzătoare. Interpretarea sa poartă pecetea unui romantism funciar, cu un vibrato care respiră pasiune chiar şi în cele mai serene momente, cu efecte de dinamică stăpânite printr-o tehnică de arcuş suverană.



În recitalul susţinut împreună cu pianista Dana Protopopescu Liviu Prunaru a optat pentru un program divers, pretenţios, o panoramare de stiluri şi de maniere de abordare a viorii din punct de vedere componistic: Tartini şi Wieniawski – violonişti virtuozi, Fauré şi Richard Strauss – compozitori repreyentativi pentru începutul secolului XX, dar atât de diferiţi ca stil. Fascinantului periplu cameral i s-au adăugat patru bisuri (Debussy, Mendelssohn, Ceaikovski, Brahms), care ne-au amintit de una dintre bucuriile solistului, aceea de a descoperi noi miniaturi adaptabile viorii în repertoriul internaţional, pe care să le introducă în circuitul muzical. La recital, publicul a fost destul de restrâns, însă entuziast şi cunoscător, nevrând, practic, să părăsească sala nici după al patrulea bis.

Totuşi, de ce nu au fost sălile arhipline la Liviu Prunaru, aşa cum se întâmplă uneori la concerte mult mai puţin valoroase. Să fie vorba despre cunoscutul şi străvechiul obicei conform căruia ce nu e românesc trebuie să fie cu siguranţă mai bun... Unde s-a pierdut curiozitatea noastră intelectuală? Mai avem oare dorinţa de a ne mândri cu performanţele a lor noştri. Sau s-a retras ea doar în domeniul sportului...

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus