La Roma se desfăşoară de 9 ani un festival care în fiecare an îşi selectează filmele în funcţie de o temă anume. În anii trecuţi a fost vorba de rolul femeii, de foamete, de migraţie ş.a.m.d. În acest an tema principală a fost pacea (în acelaşi timp avea loc al doilea atentat terorist de la Istanbul). Deci "Vedere, Sentire, Comprendere, Amare... il Cinema per la Pace". Drept e că într-o săptămînă era cam dificil să vezi şi să apuci să iubeşti 180 de filme aduse din toată lumea. Secţiunile au fost multe. Pe lîngă competiţia oficială internaţională, cîştigată de debutantul în lungmetraj, francezul Eric Guirado, autorul lui Quand tu descendras du ciel, a existat una dedicată complet filmului italian cu producţii foarte recente, apoi una cu scurtmetraje. Pe urmă au fost secţiunile gen panorama, una cu filme din Europa Occidentală, alta cu lungmetraje din estul ei (printre care şi Occident), una cu scurtmetraje în concurs, unde juriul a fost format din mai mulţi studenţi la Film, printre care şi un student la UNATC. Secţiuni mai mici au avut filmul palestinian, filmul despre refugiaţi. O altă secţiune necompetitivă a cuprins scurtmetraje (printre care şi Corul pompierilor de acelaşi Cristian Mungiu).
Interesant la acest festival e felul în care şi-a făcut loc în peisaj. De regulă, festivalurile de film sunt închise, e vorba acolo numai de filme şi de artă. În cazul lui MedFilm graniţele unduiesc. Directoarea lui, Ginella Vocca, cea care l-a şi înfiinţat, l-a introdus într-un context mult mai amplu. Aşa se face că în acest an deţinutele de la închisoarea de femei din Roma au văzut scurtmetraje şi au alcătuit un juriu care a decis premii. Sau că festivalul a găzduit şi un forum dedicat refugiaţilor minori, unde purtătoarea de cuvînt a Comitetului pentru Refugiaţi de pe lîngă ONU a povestit cîteva istorii reale văzute de ea în Kosovo şi în alte zone de conflict, şi unde regizorul palestinian Rashid Masharawi ne-a oferit cîteva amănunte semnificative despre viaţa de refugiat, de pildă cum a trăit cu impresia că mîncarea pe care o gătea mama lui din conservele primite de la ONU era mîncarea "ca la mama acasă".
Selecţia din acest an a fost cea mai bogată din 1995, de la înfiinţarea festivalului. Şi, deşi competiţia a luat sfîrşit pe 22 noiembrie (începînd pe 17), festivalul continuă şi în săptămîna în curs, cînd filmele sunt reluate şi cînd are loc o seară de gală unde va fi proiectat Omul de marmură, în prezenţa autorului său, Andrzej Wajda. Sau că mai mulţi studenţi de la Facultatea de Comunicare din cadrul Universităţii "La Sapienza" au constituit un juriu care împreună cu cei patru jurnalişti străini (printre care şi subsemnata) au hotărît Premiul "Italia in Cinema", acordat celui mai bun film italian.
Nu numai colegii din juriu, ci şi actualitatea politică, pe lîngă filmele pe care le-am văzut, m-au făcut şi mai mult să cred că nu poţi rupe filmul de viaţă. În timpul festivalului avea loc al doilea atac terorist la Istanbul. Cînd a început festivalul, corpurile carabinierilor ucişi în Irak erau expuse în Piaţa Venezzia şi sute de oameni au stat la coadă ore în şir doar ca să intre să depună un buchet de flori. Pe urmă a venit în vizită Ariel Sharon şi era plin de carabinieri. Apoi către sfîrşit am auzit că s-ar fi primit avertismente pentru eventuale atacuri teroriste, aşa că elicopterele bîzîiau pe cer nonstop. Toate acestea în vreme ce în Cinema Quirinale de pe Via Nazionale, în centrul Romei, vedeam filme despre pace, despre dialog, despre toleranţă şi ne spuneam, laolaltă cu membrii juriului competiţiei internaţionale, deci cu egipteni, cu algerieni, cu israelieni, cu italieni şi croaţi, că situaţia n-ar fi fără scăpare. Şi totuşi, înainte de proiecţii luam ziarele, iar colegul israelian din juriul presei, corespondent la Roma al unui cotidian israelian, făcea 13-14 între cinema şi un interviu cu Ariel Sharon şi ne ţinea la curent cu ultimele noutăţi.
Şi totuşi... Pentru filmul cu care a luat premiul competiţiei internaţionale, Eric Guirado mi-a povestit la masa de seară, printre lecţii scurte de limba română, că s-a inspirat dintr-un caz real. La un moment dat, primarul Nisei a hotărît că sunt prea mulţi cerşetori pe străzi şi că localnicii bogaţi nu aveau linişte, aşa că a decis înfiinţarea unor brigăzi speciale - nişte camioane care îi ridicau de pe unde erau şi îi scoteau în afara cetăţii. De la această istorie reală a plecat tînărul cineast şi a construit povestea unui tînăr care pleacă de la ţară şi ajunge într-un oraş unde dă peste această slujbă prea puţin demnă.
Juriul presei internaţionale a hotărît împreună cu studenţii de la Comunicare ca Premiul "Italia in Cinema" să fie atribuit filmului lui Gabriele Salvatores Io non ho paura. Filmul e o adevărată experienţă catharctică şi psihologică. Inspirat din romanul de succes al lui Niccolo Ammaniti, Salvatores face din cazul unui băiat de 10 ani, care într-o vară descoperă un băiat de vîrsta lui ţinut captiv într-o groapă de părinţii lui şi părinţii prietenilor, experienţa unei creşteri. Iar aceasta nu e numai maturizarea forţată a unui puşti care îşi dă seama că tatăl lui nu e persoana pe care o idealiza (şi nu e vorba numai de relaţia tată-fiu, tradiţional rigidă în sudul Italiei), dar şi de descoperirea straturilor subtile ale conştiinţei. Filmul merge pe verticală (sol-subsol), punînd verticalul în relaţie cu şesurile galbene şi fierbinţi ale sudului. Copilăria ar fi aşadar o vară netedă şi liniştită. Din momentul în care descoperim obscuritatea de dedesubt, mările subterane ale fricii (inconştientului), ochii încep să ni se deschidă. Salvatores are graţia de a nara etajat fără ca demersul lui să sune didactic, ori infantil, ori melodramatic. Ritmul există, există şi spaime instantanee, pentru ca deznodămîntul să descătuşeze resorturile sentimentale şi să te convingă că lucrul cel mai important e poate să înveţi să îţi controlezi frica.
Celălalt favorit pentru Premiul "Italia in Cinema", care însă n-a luat nimic pentru că nu a întrunit voturile, a fost Buongiorno, Notte de Marco Bellocchio, film care a fost votat recent de FIPRESCI ca cel mai bun film al anului, pentru Premiile Academiei Europene de Film. Bellocchio reia o temă încă delicată pentru istoria Italiei, cazul lui Aldo Moro, care în 1978 a fost rănit, sechestrat şi ucis, după aproape două luni de detenţie, de Brigăzile Roşii. Cineastul, care s-a inspirat dintr-un roman încă de ficţiune, şi-a fixat punctul de vedere în tabăra răpitorilor. Astfel, printre aceştia se află şi o tînără care treptat se dezice de ideile colegilor şi ar dori să-l elibereze pe liderul creştin-democrat. Dar dorinţele ei se exprimă prin vise, ele nu iau forma prezentului, filmul ascunzînd, în spatele asasinării, un alt final, frumos şi discret: Moro ieşind dimineaţa în stradă, ploaia cade mărunt, el trece printre maşini şi îşi ridică gulerele paltonului, uşor zgribulit. Bellocchio face din Aldo Moro o victimă nu atît a Brigăzilor Roşii, cît a colegilor săi şi a opiniei publice care l-au sacrificat şi l-au lăsat să moară. Dacă pe coloana sonoră n-ar fi fost piese de Pink Floyd, poate filmul n-ar fi avut aceeaşi forţă, dar aşa Bellocchio face din erupţiile sonore ale lui Pink Floyd bastonul perfect cu care eroina descinde în conştiinţa ei tot mai revoltată.
În competiţia italiană filmele au fost diverse şi ca tematică, dar şi din punct de vedere calitativ. Celelalte n-au fost atît de bune ca cele două de mai sus. Il cuore atrove de Pupi Avati - un love story imposibil şi siropos, Prendimi l’anima de Roberto Faenza vorbea superficial despre relaţia dintre Carl Gustav Jung şi pacienta lui Sabina Spielrein (care ulterior a devenit şi ea psihanalistă), Dillo con parole mie de Daniele Luchetti era doar o comedie de vacanţă ş.a.m.d. Cinematograful italian are încă nişte probleme, dar situaţia nu e disperată. Există tineri care promit, de exemplu Francesco Potierno, autorul lui Pater Familias, film care a primit o menţiune.