Steve Buscemi e bun - ce mai! O ştie toată lumea. Mai cu seamă în recentul Interview, unde şi-a confirmat şi măsura talentului său regizoral. Iar dacă acolo juca un reporter intervievator, iată că "delirantul" periplu al lui Tom DiCillo îl poartă tot pe acele cărări, aici în rolul unui paparazzo (sau, mă rog, al "unui paparazzi", cum cred americanii că se zice - că la ei, până şi cu yankeaua neaoşă, mai greu, darmite cu limbile străine) de două parale, dar fudul nevoie-mare.
DiCillo e un cineast cu ambiţia de a fi cât mai "total", aşa că-şi scrie singur scenariile - ceea ce, din păcate, e cu dus-întors. Treaba asta merită s-o faci când ştii să te controlezi, iar în filmul de faţă, nu prea e cazul. Autorul de ambiţionează să spună cât mai multe (poate chiar pe toate, crede el), şi se pierde. Ceea ce pornise ca o poveste frumos organizată şi precis articulată, ajunge cam de pe la jumătate încolo să se transforme într-un caier de fire care, în loc să se împletească, rămân răsfirate care-ncotro.
Ceea ce nu înseamnă, evident, că filmul ar fi de neprivit. Nimeni nu-i poate contesta meritul principal: are substanţă. Se referă în primul rând la tiparul schizofrenic al obsesiei de tip fan(atic) faţă de vedete - un profil psiho... -logic (frizând...-paticul) extrem de pernicios, după cum am avut neplăcerea instructivă de a observa nu mai demult de anul trecut, la un fan al lui Tudor Chirilă în vârstă de trei ani mergând pe treizeci, care trăind cu iluzia că bietul său blog ar fi fost un website mediatic cu drepturi măcar legitime, aduna obsesiv cele mai sordide gunoaie de prin tabloide, inclusiv textuleţe despre câţi centimetri se spune că are penisul obiectului adoraţiei sale bolnave.
Gunoaie de prin pubele adună şi Toby Grace (Michael Pitt), dar nu din vreo voluptate perversă şi nici pentru că ar fi vreun sociopat, ci numai fiindcă, în drumul său spre cariera actoricească pe care şi-o visează, e temporar homeless şi jobless. Luat sub aripa lui Les Galantine (Buscemi), care are nevoie mai degrabă de un "asistent" de faţadă şi de un lacheu care să-i perie amorul propriu, decât de un ajutor efectiv, Toby va întregi cuplul bipolar exponent al filosofiei filmului - deşi nu lipsit, din păcate, de schematisme maniheiste. Pe tot parcursul poveştii, idealizarea băiatului din tomberon sub forma unui soi de înger, în tandem cu nevolnic-maleficul fotograf, întregeşte un tezism iremediabil, chiar dacă, spre final, parcă amintindu-şi că nici chiar conceptele de Yin şi Yang nu sunt absolute, DiCillo aruncă un stop de noroi pe buclele îngerului, punându-l să-i fure lui Les ticurile verbale (zise "replici"), ba chiar să se folosească fără scrupule de agenta/amanta sa, Dana (Gina Gershon), iar pe drăcescul paparazzo ni-l reabilitează totuşi întrucâtva, că de, oameni suntem.
Rămâne complet neconvingătoare, ca o fantoşă de mătase umplută cu vată, vedeta pop K'Harma Leeds (Alison Lohman), de la care totul a-nceput (incidentul stradal determinant al coliziunii celor doi) şi cu care totul se sfârşeşte (ea şi Toby promiţându-ne, prin topire în alb, că vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi). Mult mai simpatică şi nuanţată (măcar ca actriţă - că altfel, beneficiază la rându-i de un rol descurajat de banal şi simplist, dacă nu chiar inconsistent psihologic) se relevă Gina Gershon. Şi cu asta, tot ce merita să fie menţionat în distribuţie se cam termină, nu înainte de a-i adăuga pe Elvis Costello şi Phillip Bloch, as themselves.
Există momente cu haz, există întorsături ingenioase - chiar prea ingenioase, pe alocuri, devenind neveridice prin faptul că nu rimează cu tonul totuşi realist al întregului film: de exemplu, momentul iniţial când, căutând ceva pe jos, printre maşini, Les şi Toby ajung să tragă cu urechea la convorbirea telefonică de unde vor afla pontul cu operaţia de penis... (nu, nu al lui Chirilă - mais, que importe? Cretinismul voyeur-paparazzist are binecunoscutele lui locuri comune); în acel punct, filmul tocmai se lansa pe o direcţie de tip Some Like It Hot; în punctele ulterioare o pierde - ceea ce nu-i neapărat rău; rău e că nu pune în locul ei ceva mai bun.
15 februarie, 2008, h. 3:30-4:15
Bucureşti, România