Provenită din Louisville, Kentucky, adică din plin tărîm country, trupa lui Jim James (James Olliges Jr., voce/chitară), nu avea cum să nu reflecte pe undeva această influenţă. Mai surprinzătoare decît elementele de country rock, evocarea melancoliei unor clasici ca Neil Young (chiar şi vocea lui James aduce cu a lui), Johnny Cash sau Roy Orbison, ori armoniile ce par venite drept de la grupurile vocale şaizeciste, sînt însă ecourile din celebre găşti alternative americane (The Flaming Lips, Pavement) sau cele de dream pop / neo-psihedelice à la Galaxie 500 sau Mercury Rev. Plus reverb-ul, despre care, mai în glumă, mai serios, băieţii vorbesc ca de al şaselea membru al trupei.
Nu-s genul de formaţie care să dea bine pe MTV (nici măcar 2): sînt pletoşi, bărboşi, îmbrăcaţi ca orice om din America rurală (nimic grungy şic sau cu atît mai puţin cool alternativ); dar nu poţi să-i acuzi de poze, pur şi simplu arată exact ca ceea ce sînt - copii ai sudului. Au început modest, în 1998, repetînd în jurul lui James (care avea pe atunci 21 de ani şi şi-a schimbat numele pentru că la majoritatea concertelor îi era stîlcit în varii moduri pe afişe), compoziţii pe care trupa de atunci a acestuia, Month Of Sundays, nu le folosea. Veneau cu toţii (Johnny Quaid - chitară, Tom Blankenship - bass şi J. Glenn - tobe) din diverse grupuri locale şi, odată adunaţi, după mai multe piese pe diverse compilaţii, au scos primul album la label-ul independent Darla. Înregistrat cît se poate de lo-fi, acasă - nu din vreun teribilism, ci pur şi simplu din lipsă de bani -, produs (ca şi următoarele 2) de James însuşi, The Tennessee Fire (1999) strînge 16 piese lente, atmosferice, ce par exact soundtrack-ul acelor întinderi rurale, sărace, fără viitor, din care vin băieţii. Un sound fragil, spart de răbufniri violente 100% rock, un sentiment de momentan/imediat, ceva din felul cum trebuie să fi sunat ce îşi cîntau oamenii din zona aia în serile reci sau prea triste, pe vremea cînd cuvinte ca producţie, înregistrare sau prelucrare nu se inventaseră încă. Cu At Dawn (2001) schimbă tobarul (Chris Guetig), îşi adaugă un nou membru, Danny Cash (clape) şi încep să stîrnească ceva interes în America. Aşa ajung în turneu cu Guided By Voices şi, un drummer (Patrick Hallahan) şi un album (It Still Moves, 2003) mai tîrziu, încep să devină un fenomen indie, ceea ce nu pare să-i schimbe în vreun fel. Iar în 2005, deşi iar schimbă doi membri, ajung definitiv high profile, James împrumutîndu-şi vocea pentru o piesă de pe la fel de meditativ-depresivul I'm Wide Awake It's Morning al amicului Conor Oberst (Bright Eyes), lucrînd pentru prima dată cu un producător (faimosul John Leckie) şi venind cu unul dintre cel mai aclamate şi speciale albume ale anului, Z. Poate şi din pricina lui Leckie (dar sigur e vorba şi de o maturizare aici), MMJ sună pe Z mai aeraţi şi din altă lume ca oricînd, aranjamentele sînt mai epurate şi construite, minimale aproape. Rămîne însă aceeaşi melancolie stranie, mai ales în piese ca Wordless Chorus, Into the Woods sau Knot Come Loose. Şi povestea continuă.