"Dar e un băieţel!" mi-a zis un domn căruia îi trimisesem, extatică, o poză cu Conor Oberst. Cum altfel, cu feţişoara-inimioară de elf gotic (un soi de Brian Molko minor & nerimelat), cu imenşi ochi trişti, ce par singurul argument serios pentru un asemenea alias (pentru cine nu ştie, Bright Eyes=Conor; plus ce prieteni se mai nimeresc) şi aura de îngeraş vagabond, alcoolizat & pastilat care-a stîrnit isteria tuturor puştoaicelor nevrotice?! Dar un copil care parcă s-a născut cîntînd - la 10 ani se apuca de chitară (la care spune, modest, că nu se pricepe prea bine nici azi), la 12 compunea, la 14 înregistra acasă prima casetă, apoi o alta şi fonda o trupă (Commander Venus), pornea o minusculă casă de discuri ce, cu ajutorul cîtorva amici, devenea rapid Saddle Creek. Adică label-ul care a pus posaca Omaha natală pe harta hip a Americii, transformînd-o la sfîrşit de ani '90, cu găşti ca Lullaby For The Working Class, The Faint, Cursive, Sorry About Dresden, Son, Ambulance, Rilo Kiley, The Good Life ş.cl., într-o veritabilă Mecca indie.
Iar în vîrful neaşteptatei explozii - chiar puştiul firav, hipnotizînd cu versurile intimiste cu aer de basme maniaco-depresive (îmbibate-n whisky & tranchilizante) şi vocea ce compensează prin ardoarea interpretării limitata întindere naturală. De unde o întreagă relaţie tensionată cu media americane, care ba îl proclamau noul Dylan (ca pe orice folkist alb, capabil să-şi magnetizeze publicul doar cu chitara & talentul într-ale versificaţiei), ba se declarau sătule de patosul lui adolescentin. Şi recunoaşterea din partea consacraţilor, consfinţită în 2004 de turneul cu REM & Springsteen şi încoronarea drept voce/poet al generaţiei Ritalin / Vicodin / Xanax / Zoloft et al.
Imperturbabil, Conor a continuat să înregistreze (6 albume, nepunînd la socoteală EP-uri şi split-uri cu nume ca Her Space Holiday sau Britt Daniel), a înlănţuit concerte, s-a mutat la New York, livrînd la început de 2005 un dublu impresionant - I'm Wide Awake, It's Morning / Digital Ash in a Digital Urn, care l-a dus pînă în vîrful topului Billboard şi în jurul lumii. Apărut la sfîrşit de an, Motion Sickness e o colecţie de piese din turneul de promovare al acusticului I'm Wide Awake..., poem splendid despre pierderea sufletului în noaptea new-yorkeză, în rătăciri scăldate-n dezmăţuri bahic-analgezice. Care îl găseşte pe deja maturul cantautor într-un punct de cotitură, tot mai departe de nuditatea emoţională (& minimal orchestrată) a primelor înregistrări, rafinîndu-şi o nouă persona scenică, începută cu precedentul album, foarte lucratul Lifted...Şi strînge, în 14 piese, esenţa discului din 2005 - At the Bottom of Everything (fără înspăimîntătorul intro recitat/supinat sau vocea lui Jim James), melancolicul We Are Nowhere and It's Now, pasionalul Old Soul Song, un Train Under Water aproape şoptit & acompaniat doar de muzicuţă în fundal, pînă la finalul exploziv. Şi magnificul Landlocked Blues, infuzat de chiar mai multă amărăciune decît versiunea de studio, plus o variantă frenetic/haotică a cinic-exasperatului Road to Joy. Dar şi o singură piesă de pe bijuteria anarhic-disperată Fevers & Mirrors (2000), Scale, 2 de pe Lifted...- Make War (metamorfozat în veritabil imn country rock) şi un Method Acting mult mai sincopat, în ritm de salsa. Plus furibundul When the President Talks to God, frivolul True Blue, cu languroasa-i trompetă, cel mai voios autoportret în cheie jucăuş-derizorie pe care şi l-ar fi putut face omul şi un sfîşietor Southern State. Totul completat de 2 cover-uri, unul după Feist (Mushaboom) şi încheierea cum nu se poate mai justă, The Biggest Lie, în care vocea tremurată e cel mai bun omagiu adus unui confrate suicidar (Elliott Smith). Pe scurt, o bună introducere în lumea micuţului Oberst. Vorba lui, "I could have been a famous singer if I had someone else's voice but failures always sounded better"...