În 2005 s-a cam decis: Montreal este noul Seattle/Detroit/Omaha ş.a., pe scurt oraşul spre care sînt aţintite privirile comunităţii alternative, mereu în căutarea următoarei revelaţii muzicale. Pe cei 4 Wolf Parade (originari din Columbia Britanică) maşina de hype avea şi mai multe motive să-i ia în colimator. De la interesul Sub Pop pentru Dan Boeckner (voce/chitară) încă de cînd cînta cu Atlas Strategic şi un turneu l-a dus prin America alături de Modest Mouse şi Ugly Casanova; debut al lungii prietenii de pahar(e) cu tartorul MM, Isaac Brock. Sau legăturile aceluiaşi Boeckner cu Arcade Fire, un show din 2003 în deschiderea acestora fiind de altfel actul de naştere al WP. Colaborarea lui Spencer Krug (voce/keyboards) cu altă gaşcă locală foarte în vogă, Frog Eyes. Sau tobele lui Arlen Thompson, cele de pe Wake Up (din nou AF). Sau vînzările mult peste aşteptări ale celor două EP-uri autointitulate din 2003/'04, destul de primitiv manufacturate & ambalate, pe care se găsesc primele versiuni ale majorităţii pieselor. Apoi, Brock i-a luat sub aripa lui, i-a dus la Sub Pop şi le-a produs un EP & albumul, înregistrat în iarna '04/'05 în studiourile Audio Alchemy (Portland) cu ajutorul lui Chris Chandler - responsabil pentru sound-ul MM. Adăugaţi recenzii extatice în New York Times şi Spin, pasiunea trend-setter-ilor de la Pitchfork Media (al căror rol în fenomenul Arcade Fire nu poate fi neglijat) pentru ei şi impresia teribilă (în mai multe sensuri) lăsată de prezenţa trupei în LA, la festivalul All Tomorrow's Parties, unde, pe lîngă un show memorabil, au devastat vasul (Queen Mary, de unde şi titlul discului) pe care erau cazaţi, în încercarea de a contacta spiritul lui Winston Churchill (!)
Toate acestea, înainte de apariţia LP-ului de debut. Suficient cît să facă din AttQM un album foarte aşteptat, dar şi să oblitereze pentru mulţi esenţa - cît de proaspăt & bine sună oamenii ăştia. La fel ca mulţi dintre amicii canadieni, nu revoluţionează ceva, dar amestecă cu atîta poftă şi ardoare elemente din ultimii 40 de ani de istorie rock încît nu mai contează nenumăratele ecouri - Beach Boys, Bowie, Eno, Springsteen, Pixies, Nirvana, Neutral Milk Hotel, evident Modest Mouse -, ci doar priceperea cu care o fac şi vitalitatea teribilă a concocţiei finale. ATTQM = 12 piese absolut impunătoare, alcoolizate, ample, anatemice, împărţite frăţeşte între cei doi vocalişti/compozitori, energizate suplimentar de tobele impozant/clasice ale lui Thompson şi vrăjitoriile electronice ale lui Hadji Bakara (laptop, synth-uri). Cu menţiunea că cei doi frontmani sînt complementari - Boeckner are demenţa spastic/virilă a unui rocker clasic (à la Springsteen sau Iggy), iar Krug îmbină histrionismul unui Bowie din era berlineză cu lascivitatea unui Prince abrutizat şi intensitatea panicată a unui Thom Yorke, dar unul care-a schimbat dieta vegetariană pe o cură de whisky & nesomn. Cît despre producţia lui Brock, mulţi i-au reproşat că a şlefuit prea tare isteria detonantă a performanţelor live ale trupei; eu zic că n-a făcut decît să lustruiască un pic texturile sonice, dîndu-le un plus de eleganţă, dar păstrîndu-le vigoarea. De la îndrăcitul You Are a Runner and I Am My Father's Son (cel mai puternic opener de la At the Bottom of Everything încoace) şi dulceaţa pop amăruie din Modern World. Trecînd prin demenţa angoasată din Grounds for Divorce (care e, totodată, numai bun de karaoke), dance punk-ul & suprapunerile vocale din We Built Another World, candoarea înşelătoare a clapelor complet extraterestre din Fancy Claps şi mai ales dubla Dear Sons and Daughters of Hungry Ghosts (cu imageria sa mistic-orientală sau acid-politică, depinde cum vrei să-l iei) - I'll Believe in Anything (favoritul personal, love song cathartic, implorator, aberant, zdrobitor). Pînă la usturătorul It's A Curse, funebrul Dinner Bells şi neaşteptat de emoţionalul This Heart's on Fire. Dincolo de orice compartimentări sau comparaţii, ce fac tipii ăştia e pur şi simplu rock'n'roll. Vibrant, murdar, revoltat, ardent, provocator, disonant, angajat, lubric, extatic. Şi-mi place.