Stars sînt încă una din găştile canadiene pentru care 2005 a fost un an bun. Set Yourself on Fire apărea la sfîrşit de 2004 la o micuţă casă indie din Toronto, Arts & Crafts (unde trag şi Broken Social Scene, Feist, The American Analog Set), dar avea să fie lansat în restul lumii abia în vara următoare. Mai subtil şi închegat decît precedentele realizări ale cvartetului stabilit în Montreal (promiţătorul Nightsongs, EP-ul The Comeback şi graţios/funebrul Heart), la fel de învăluitor şi sofisticat, completînd deja obişnuitele deşirări emoţionale şi drame ale maturizării cu ceva mai mult umor şi speranţă. Asta în versuri, căci muzica lor e un chamber pop/synth rock de o delicateţe hipnotică, amintind ba de shoegaze (My Bloody Valentine, dar cu sensibil mai puţin distort) - în special în etericul Ageless Beauty -, ba de twee pop-ul britanic de la începutul deceniului 10 (vocea lui Amy Milan o evocă pe a Ameliei Fletcher) sau de trupe dream pop americane (His Name Is Alive, Low). Iar aranjamentele orchestrale extrem de complexe (nenumărate instrumente de suflat şi viori, impecabil îmbinate) au ceva din luxuriantul space rock al unor Spiritualized ori Mercury Rev.
Produs de Tony Hoffer (Beck, Air, Grandaddy), albumul amestecă bucăţi pop nostalgic/onirice ca Let It Go (cronica unei despărţiri in progress din ambele perspective), Reunion (cu rememorarea-i imposibilă a unei iubiri adolescente visate & pierdute), Celebration Guns (în contrast cu versurile muşcătoare) sau Calendar Girl (reconfortantul final), cu momente efervescente ca piesa-titlu, ce te poartă melancolic printr-un ritm sacadat (dublat de crescendoul viorilor) spre un final aproape glacial ("twenty years of sleep before we sleep forever") sau superbul Soft Revolution cu ale sale reminiscenţe de pop vocal şaizecist à la Beach Boys ("and after changing everything they couldn't tell we couldn't sing"). Cu două plonjeuri acide - What I'm Trying to Say (în care cealaltă voce a trupei, Torquil Campbell, pare un Morrissey fantomatic, ca şi în One More Night) şi, mai ales, electrizantul He Lied about Death. Şi două cîntece ce ascund după imposibila dulceaţă nişte poveşti neaşteptat de dure & explicit sexuale - fie brutalitatea tragică a unui ultim futai de despărţire (One More Night), fie frenezia voioasă a primelor partide din The First Five Times (care sună puţin a Belle & Sebastian). Cu precizarea că cel mai bun moment e chiar primul - fabulosul Your Ex-Lover Is Dead care strînge, dincolo de instrumentaţia amplă, în suprapunerea finală a vocilor celor doi, toată inima frîntă (ce crede, totuşi, că se va redresa) a acestui album: "I'm not sorry I met you / I'm not sorry it's over / I'm not sorry there's nothing to say / I'm not sorry there's nothing to save."
Nu că restul ar fi rău. Ca majoritatea muzicilor venite din frig, şi aceasta e îndeajuns de caldă ca să te mişte. Pur şi simplu frumoasă.