José González e un suedezo-argentinian din Gotteborg, brunet, frumuşel, fan punk, Joy Division (dacă vrei, poţi să atribui influenţei lor aerul sumbru-introspectiv din cîntecele lui), mare iubitor de bossa nova. Şi la 26 de ani a scos un album mîngîietor ca un cîntec de leagăn, senzual şi pasional ca o fiesta tradiţională, delicat şi cald ca un Nick Drake mai puţin depresiv. Şi asta ajutîndu-se doar de îndemînarea degetelor sale pe corzile unei chitări reci spaniole şi de o voce ale cărei inflexiuni par menite să te proiecteze din apăsătorul şi îmbîcsitul oraş postmodern într-o realitate alternativă unde poţi huzuri infinit într-un hamac, scăldat doar de razele soarelui.
Veneer musteşte exact de genul acela de căldură binefăcătoare şi relaxantă. Auto-produs şi înregistrat (minimal) acasă, e o baie de lumină şi bucurie, simplă, intimistă, dar şi extrem de puternică. Un glas melodios, de multe ori sottovoce (à la Joăo Gilberto), un iz de tropicalia braziliană ici (Remain, hieratica Deadweight on Velveteen), colo altul de flamenco (Hints, Slow Moves), o trompetă ce te duce cu gîndul la Chet Baker (Broken Arrows), totul impregnat de vraja (aparent) cea mai banală: un om + o chitară. Aş putea zice Paul Simon, Tim Buckley, Drake, chiar Elliott Smith, dar chiar nu văd de ce. Unele muzici sînt prea frumoase ca să le împovărezi cu comparaţii şi să le înghesui în vreo filiaţie. Ajunge să asculţi Lovestain, Crosses, Save Your Day sau incredibilul cover după The Knife (Heartbeats) ca să poţi realiza asta.
Şi dacă tot ce-am scris aici sună ca şi cum nu aş fi în stare să-mi găsesc cuvintele, e pentru că exact asta se întîmplă. Veneer e o şoaptă, fragilă şi suavă, care te amuţeşte picurîndu-ţi în urechi o piesă după alta şi nici măcar nu-ţi dai seama cînd s-a terminat şi a luat-o de la capăt. Magic.