Snow Patrol - Eyes Open

După succesul fulminant al celui de-al treilea album, Final Straw (2004), materializat în peste 2 milioane de exemplare vîndute în întreaga lume, Snow Patrol au fost supporting act în turneul european al irlandezilor mult mai celebri de la U2. Moment în care ar trebui să zic "I rest my case" şi să abandonez orice comentariu despre cel mai recent produs al lor, Eyes Open. Totuşi... e suficient să-l asculţi o dată ca să vezi care le sînt ambiţiile, ce-i mînă: dorinţa de-a umple stadioane cu un sound accesibil, uşor de fredonat, mustind de bune intenţii & versuri căznit-deştepte. Un rock ce se vrea indie, dar e pentru genul respectiv cam ce e Garden State pentru filmul independent american - o făcătură jenantă şi calculată ce mimează nişte armonii şi structuri, dar nu are nimic din esenţa / sufletul (doamne, ce cuvinte am ajuns să folosesc!) acelora.

Eyes Open sună al naibii de tare a U2 cei din ultimul timp şi, la fel de rău, a Coldplay în varianta inept/leşinată de pe X&Y. E soft rock lipsit de vînă sau energie, supra-produs (boala mai tuturor succeselor indie cînd dau cu nasu' de mainstream), monoton. Cu momente mai rockărite, dar odios de banale (Hands Open, It's Beginning to Get to Me, Headlights on Dark Roads) şi balade kitsch-grandioase <>nobr>care-ţi evocă încă un Fix You (de parcă îi trebuia cuiva...) - Chasing Cars, Make This Go on Forever. Şi ecouri inutile din Interpol (Open Your Eyes), Death Cab For Cutie (Shut Your Eyes, The Finish Line) sau (puah!) Matchbox 20 (You're All that I Have). Singurul cîntec acceptabil fiind straniul Set the Fire to the Third Bar, salvat în mare parte de vocea neliniştită a Marthei Wainwright. Drept care, Gary Lightbody & co, v-am salutat din mers şi mă duc să fac cum bine ziceţi voi în piesa 2. "Put Sufjan Stevens on", adică.