Noir retro conştient, îmbibat în paranoia, cu parfum - şi convenţii! - de Hollywood clasic, The Good German poate părea iniţial (doar) încă o joacă formal(ist)ă din panoplia proteicului Soderbergh care semnează aici, sub pseudonim, şi imaginea & montajul. Un film în alb-negru contrastant, panoramînd delicat dar ferm dezastre, istorii ceţos/amăgitoare şi corupţia tentaculară pe fundalul ruinelor Berlinului post-WW2, pe cale de-a fi împărţit între marile puteri cîştigătoare. Şi care îşi asumă pînă în pînzele albe estetica şi etica dramelor Warner de la final de ani '40 - compromisurile acelor timpuri tulburi, dilemele morale, onoare şi iubiri imposibile ori distruse de fantomele întunecate ale trecutului recent. Am zis pînă în pînzele albe - i.e. unghiuri de filmare şi obiective, montaj, clarobscururi, cei 2 actori principali (Blanchet şi Clooney) ale căror trăsături ferme şi clasic-cizelate le-ar fi permis să nu arate disonant într-un film din acea vreme, convenţiile, misterul; chiar utilizarea retroproiecţiilor pentru majoritatea exterioarelor panoramînd oraşul distrus de bombardamente prin care se mişcă protagoniştii.
Mulţi au văzut în romantismul sumbru al poveştii foştilor amanţi dinainte de război pe care noile timpuri îi găsesc încă, într-o măsură, îndrăgostiţi, dar schimbaţi şi mutilaţi de ororile trăite (separat) un rapel cît se poate de conştient şi arogant la clasicul absolut al genului, Casablanca. Idee întărită şi de o scenă finală în ploaie, pe aeroport. E totuşi doar una dintr-un film care, pe lîngă emularea (nu pastişa!) unui stil (gen) devenit pentru unii însuşi Stilul, abundă în referinţe la multe alte producţii ale acelui timp (e drept, poate nu la fel de instant-recognoscibile precum a lui Curtiz). Iar ca gen de intrigă şi atmosferă, The Good German are mult mai mult de-a face cu The Third Man. Clooney elegant, în uniformă, confuz şi uşor contorsionat pare o combinaţie de Jimmy Stewart şi Cary Grant cu ceva din agitaţia lui James Cagney, în timp ce Blanchett e parcă modelată după Marlene Dietrich (mai ales vocea tabagică), Lauren Bacall (posturi, mişcări) şi Rita Hayworth (graţie) cu un foarte vag aer de Greta Garbo. TGG e, finalmente, o ciudăţenie imperfectă, poate, dar nu mai puţin fascinantă.