1986, 12 mai: premiera
new-yorkeză a celui
de-a doilea lung metraj al unui regizor venit din lumea reclamelor, şi cu un singur film (
The Hunger) extrem de
artsy la activ, Tony Scott.
Top Gun, titlu împrumutat de la porecla unităţii de elită menită să pregătească fruntea aviaţei militare americane. Cronicile relevante au fost, toate, distrugătoare. "Un poster pentru recrutare care e mai interesat de statutul de poster decît de recrutare" scria, cu
tipica-i maliţie Pauline Kael. Şi: "o sclipicioasă reclamă homoerotică". Nici ceilalţi (Denby în
New Yorker, Hoberman în
Village Voice etc.)
n-au fost mai amabili.
TG părea chintesenţa exceselor şi vacuităţii de care sînt atît de des acuzaţi anii '80. Doar
blockbuster-ul anului venea de la producătorii responsabili cu
Beverly Hills Cop şi
Flashdance, Don Simpson şi (pe atunci) mai puţin cunoscutul Jerry Bruckheimer. Dacă adaugi
post-disco-ul cu accente
tehno-pop de care debordează coloana sonoră (Harold Faltermeyer), ca şi piesele lui Moroder (
Danger Zone!) ce decorează siderantele (încă! la mai bine de 20 de ani de la premieră!) dueluri aviatice, e uşor să vezi în
Top Gun un videoclip de 1h40' despre "
the need for speed", numai bun să crească semnificativ cifra înrolărilor cu puşti tembeli convinşi că vor da peste Charlie/Kelly McGillis pe post de instructor.
Dialogurile? Inept/macho/mobilizatoare - "Acolo sus
n-ai timp să te gîndeşti. Dacă te gîndeşti, eşti mort!"?! Şi o romanţă hetero 100% de umplutură, lucru evident şi din durata redusă alocată prezentării ei, şi (mai ales) din faptul că maxima tensiune erotică e, clar, cea dintre rivalii
piloţi-staruri, Maverick (Tom Cruise) şi Iceman (Val Kilmer), şi între coechipierii
Maverick-Goose (Anthony Edwards).
Dar... Zîmbetul lui Cruise, devenit cam tot
pe-atunci de milioane la propriu, duce povestea dincolo de toate replicile, situaţiile şi întorsăturile melo/clişeistice. Scenele din aer, turnate (evident) fără CGI şi alte prostii care le fac pe cele de azi să arate complet false, încă îţi taie respiraţia. Iar toată exhibarea asta machist/juvenilă, dublată de recurentele planuri cu tinerei plini de muşchi
înfruntîndu-se în vestiare are ceva aproape irezistibil odată ce decizi să
n-o iei în serios. Plus că aş vrea
s-o prind eu pe domnişoara care nu
şi-a dorit măcar preţ de cîteva clipe să păţească precum Charlie - tot barul acela cu bărbaţi în uniforme impecabile şi debordanţi hormoni isterici cîntînd din "suflet"
You've Lost that Loving Feeling...
