Aşa se petrec lucrurile în casa taximetristului Phil, care împarte un apartament ieftin de bloc împreună cu iubita lui (pe care n-a avut curajul s-o ceară de nevastă) şi cu cei doi copii (comuni), tineri obezi care se echilibrează unul pe celălalt (băiatul e isteric şi agresiv, fata e tăcută), dar nu reuşesc să armonizeze atmosfera. Adevărul e că nimeni nici nu încearcă aşa ceva. Phil e tăcut mai tot timpul şi cînd pune vreo întrebare face doar un firicel de pas înainte, dă mereu senzaţia că e atît de obosit de viaţă încît doarme tot timpul, nu mai vrea să facă nimic, nu mai poate gîndi, nu mai ştie care e reacţia următoare. Iubita lui e atît de nefericită încît îi face observaţie fiului mai mult din obişnuinţă resemnată, ştie că tot obraznic i se va răspunde. Fiica trăieşte cu totul pe dinăuntru, în masa mare de carne care o adăposteşte pluteşte în osînză o mare dramă, dar şi mult discernămînt şi multă sensibilitate.
În jurul acestei familii tipice, în care comunicarea e inexistentă şi e mimată de uscate conversaţii stereotipe, la masă, alte destine singuratice gravitează. Un alt taximetrist cu soţia lui alcoolică, o mamă singură cu fata ei. În fiecare familie există o schemă comportamentală unică. Copiii urlă şi nu se supun, nu vor să muncească pentru că părinţii le spun că ar trebui, deşi nici ei nu se omoară, fetele fac copii din flori pentru că şi ele sunt tot copii din flori. Există o rotaţie perfectă, o moştenire de sînge care face ca progeniturile să fie asemeni părinţilor, chiar dacă bineînţeles conştient ei resping asta.
Dar Mike Leigh nu are de gînd să ne lase pînă la sfîrşitul filmului în cloaca dezolantă a unei umanităţi nefericite pentru totdeauna şi, aşa cum doar în filme şi în viaţă se mai întîmplă, le dă personajelor ocazia de a remonta.
Fata lăsată gravidă descoperă tocmai datorită evenimentului nedorit că are în mama ei o prietenă. Taximetristul şi iubita lui găsesc tocmai prin boala fiului obez cheia spre liniştire, ca şi cum toate regretele, puroaiele şi reproşurile s-ar fi adunat în corpul mare al acestui adolescent frustrat şi însingurat, care la un moment dat explodează. Singuri sunt toţi oamenii din acest film, şi e de ajuns o dramă pentru ca mecanismul comunicării să huruie şi să ceară să fie repus în funcţiune. Mike Leigh nu ne spune cum s-au petrecut lucrurile mai încolo, dacă eroii au rămas prieteni şi după ce au spart buba, dar după tristeţea covîrşitoare care a acoperit două ore de proiecţie acele cîteva minute de lumină sunt de ajuns pentru a restabili echilibrul.
Nu ştiu dacă cei doi tineri care îi interpretează pe copiii cuplului sunt profesionişti sau nu, deşi înclin să cred că nu şi că doar obezitatea le-a dat un soi de hipersensibilitate care le-a permis să fie pe aceeaşi lungime de undă cu personajul. Oricum, toţi interpreţii sunt nemaipomenit de adevăraţi, de obişnuiţi, în urîciunea răutăţii lor, în banalitatea delăsării, în strălucirea speranţei că partida nu ar fi pierdută în momentul în care cineva are nevoie de ajutor şi i se dă.
Mike Leigh a scris un scenariu în care nu se întîmplă dramaturgic foarte multe, în care pe trei sferturi se stă cu nesimţire. Punctul culminant apare către sfîrşitul filmului, cînd nu te mai aştepţi la nici un eveniment, pentru că, în ciuda acelor "Eşti bine?", nimic nu pare să crească în intensitate şi să solicite o tragedie.
Deznodămîntul pune culoare şi frumuseţe pe aceste feţe nefericite, pe cutele grăsunului Timothy Spall (atît de diferit aici faţă de cum era în Intimitate), pe figura ştearsă a lui Lesley Manville. Dacă ar fi să ne luăm după revista "Cahiers du Cinéma", care în fiecare film vede o teorie despre corp, am putea spune că Mike Leigh urmăreşte traiectoria corpului uman dinspre un concret greoi şi lipsit de speranţă spre pierderea greutăţii în momentele de fericire.