În noiembrie 2007, la exact un an de la dispariţia lui Robert Altman, am încercat un soi de re:member deghizat în plecăciune la rubrica DVD din Re:Publik. Zeii şi tipografia au vrut ca mini-grupajul Altman să apară abia în decembrie - nu-i bai însă. Am profitat şi l-am completat acum (doar trei filme ale cineastului au fost editate pînă în 2008 la noi) şi mă grăbesc să vi-l ofer astăzi, integral. De ce astăzi, întrebaţi? Pe 20 februarie 2008 Robert Altman ar fi împlinit 83 de ani. Şi nu, it's not too late to try...
MASH - regal
Un film de Robert Altman, SUA 1970. Scenariul: Ring Lardner Jr.. Imaginea: Harold E. Stine. Muzica: Johnny Mandel. Cu: Donald Sutherland, Elliott Gould, Tom Skerritt, Sally Kellerman, Rene Auberjonois, Gary Burghoff, Bud Cort, Michael Murphy, Fred Williamson şi Robert Duvall. Producători: Ingo Preminger & Leon Ericksen. Audio: DD 2.0. Video: Widescreen (2.35:1 - 16/9). Durata: 112 min. Distribuit de Prooptiki.
Între 1970 şi 1975, Robert Altman a regizat opt filme. Cinci dintre ele se numără printre cele mai mari din istoria cinematografului american. Cronologic, MASH este primul.
"Through early morning fog I see/Visions of the things to be..."
În 1969, Altman avea la activ doar obscurităţi filmice, producţii TV şi trei divorţuri. Un temperament dificil şi o căutătură ce anunţa un viitor permanent "Fuck You!" la adresa autorităţilor de orice fel îl făceau să fie evitat ori de cîte ori un posibil proiect se ivea la orizont. George Litto, venerabilul său agent, a pus mîna pe un scenariu adaptat de veteranul Ring Lardner Jr. după o cărţulie de Richard Hooker, aflat "in development" la Fox, şi i-a convins deopotrivă pe regizor şi pe producători că ar fi un proiect perfect. Şi unul şi ceilalţi au regretat aproape instantaneu. Altman a ales o distribuţie formată jumătate din necunoscuţi, jumătate din debutanţi, s-a lăsat cu greu convins să nu filmeze în Irlanda sau la Seattle şi s-a apucat să rescrie scenariul din temelii...
"The game of life is hard to play/I'm gonna lose it anyway..."
Filmările s-au întîmplat pînă la urmă în studiourile Fox din Malibu. Tehnicienii (care nu pricepeau de ce cadrele erau trase dezordonat şi cum era posibil să faci un pan/zoom pe un grup de indivizi care vorbeau toţi deodată) şi actorii (care nu pricepeau de ce erau încurajaţi să improvizeze şi cum era posibil să fie încadraţi aşa de neglijent) s-au luat cu mîinile de cap - filmul se anunţa un dezastru, iar Sutherland şi Gould au încercat să-l concedieze pe Altman. Lupta regizorului cu producătorii a început abia în post-producţie, cînd au încercat să-l scoată de la montaj şi apoi i-au trimis un memo prin care îi cereau să dea jos afişele cu femei din studio - memo-ul se "aude" astăzi în film. Prima proiecţie cu public s-a petrecut la San Francisco - unde audienţa a explodat, pur şi simplu.
"The only way to win is cheat/And lay it down before I'm beat..."
În ciuda aspectului dezlînat şi voit murdar, în ciuda dialogurilor intersectate, în ciuda haosului (atent orchestrat, totuşi), în ciuda limbajului neortodox (e primul film de studio în care se aude "fuck"), în ciuda insertului "coreean" impus pe generic (pentru a îndepărta - degeaba - atenţia de la Vietnam), publicul acelor vremi a fost suficient de inteligent pentru a recunoaşte satira usturătoare, atacul dezinvolt la adresa sistemului, manifestul anti-război ireverenţios şi disperat, lovitura în plină figură adusă cretinismului pur american. O mostră de jemanfişism maliţios şi inteligent, din care două secvenţe ies în evidenţă cu brio: "sinuciderea" asistată a dentistului impotent, precedată de "cina cea de taină", acompaniată de piesa patetic/ironică cu care am împînzit review-ul şi partida climactică de fotbal, care sintetizează şi face praf toate concepţiile yankee despre corectitudine, despre competiţie şi despre cinema - o să rîdeţi. Sau o să plîngeţi.
"Suicide is painless/It brings on many changes..."
Bonus
Comentariu audio, două documentare, un emoţionant MASH Reunion, din 2000... Asta se întîmplă pe alte meleaguri - la noi doar filmul, că-i suficient şi pe urmă vă învăţaţi! Răutăcios, ziceţi? E MASH, ce dracu'!
McCABE & Mrs. MILLER - regal
Un film de Robert Altman, SUA 1971. Scenariul: Robert Altman & Brian McKay. Imaginea: Vilmos Zsigmond. Muzica: Leonard Cohen. Cu: Warren Beatty, Julie Christie, Rene Auberjonois, Shelley Duvall, Keith Carradine, Michael Murphy şi William Devane. Producători: Mitchell Brower, David Foster. Audio: DD 2.0. Video: Widescreen (2.35:1 - 16/9). Durata: 116 min. Distribuit de ProVideo.
Între 1970 şi 1975, Robert Altman a regizat opt filme. Cinci dintre ele se numără printre cele mai mari din istoria cinematografului american. McCabe & Mrs. Miller s-ar putea să fie cel mai mare.
"It's hard to hold the hand of anyone/Who's reaching to the sky just to surrender..."
În 1970, Warren Beatty avea grabnică nevoie de un nou succes şi, dacă era posibil, unul în care să joace alături de Julie Christie. Stan Kamen, agentul său, i-a atras atenţia că Robert Altman avea pregătit un scenariu de western "fin de siècle", adaptat după o cărţulie de Edmund Naughton. Beatty nu-l cunoştea pe Altman, dar, după ce a văzut MASH, s-a lăsat convins de stilul nemaivăzut pînă atunci de a face cinema al acestuia şi au bătut palma, fiecare cu rezervele de rigoare - regizorul nu suporta infatuarea de nici un fel, iar despre actor se ştia că orice film în care joacă devine pînă la urmă un film DE Warren Beatty.
"He was just some Joseph looking for a manger... I told you, when I came I was a stranger."
Filmările s-au petrecut în British Vancouver, pe o vreme imposibilă, udă şi rece. Fricţiunile dintre regizor şi star deveneau tot mai supărătoare - mai ales cînd Beatty s-a apucat să rescrie scenariul, în timp ce directorul de imagine Vilmos Zsigmond avea sarcina ingrată de a găsi, la insistenţele lui Altman, un stil mai soft de a filma deopotrivă interioarele şi exterioarele, pentru a evita impresia de carte poştală degajată de peisaj, în complet contrast cu mizerabilismul dorit de regizor. Beatty l-a asasinat pe Altman cerînd dublă după dublă, regizorul s-a răzbunat trăgînd de 25 de ori finalul înzăpezit. În post-producţie, Beatty şi monteurul Lou Lombardo au protestat cu privire la sunet - în prima jumătate de oră, dialogurile erau neinteligibile. Altman a refuzat cu obstinaţie post-sincronul şi i-a convins pe producătorii de la Warner să lanseze filmul aşa cum era, pe 22 iunie 1971.
"I'm just a station on your way/I know I'm not your lover..."
Pauline Kael l-a adorat - au trebuit să treacă însă ani buni pînă cînd ceilalţi critici să distingă, în spatele western-ului deconstruit, în spatele poveştii damnate de dragoste comentată off-screen de lamenturile lui Leonard Cohen, în spatele approach-ului bizar, undeva între documentar şi jurnal îmbibat de opium şi alcool, capodopera. Poem atmosferic în imagini dureros de triste, elegie despre moarte, despre laşitate, despre ratare, despre inutil, cronică a naşterii Americii moderne scrisă cu cuvintele folosite în mod normal pentru a aşterne un epitaf, McCabe & Mrs. Miller demitizează şi marchează pentru totdeauna întreg cinematograful modern.
"And they brought me comfort... and later they brought me this song."
Bonus
Comentariul audio cu Altman şi producătorul David Foster - o lecţie de cinema condensată în două ore - mai drege din impresia tristă lăsată de o copie al cărei calificativ se duce undeva spre jalnic (mariajul soft-digital nu-i unul chiar fericit, deh).
THE LONG GOODBYE - regal
Un film de Robert Altman, SUA 1973. Scenariul: Leigh Brackett. Imaginea: Vilmos Zsigmond. Muzica: John Williams. Cu: Elliott Gould, Sterling Hayden, Nina van Pallandt, Henry Gibson, Mark Rydell, Jim Bouton, David Arkin. Producători: Elliott Kastner, Jerry Bick. Audio: DD 2.0. Video: Widescreen (2.35:1 - 16/9). Durata: 108 min. Distribuit de Prooptiki.
Între 1970 şi 1975, Robert Altman a regizat opt filme. Cinci dintre ele se numără printre cele mai mari din istoria cinematografului american. The Long Goodbye ar fi favoritul personal.
"There's a long goodbye/And it happens every day..."
În 1972, Robert Altman se afla, pentru prima oară, pe aceeaşi lungime de undă cu studiourile Fox şi Warner: nici unul, nici ceilalţi, nu mai voiau să lucreze împreună. George Litto i-a mijlocit un contract de trei filme la United Artists - primul dintre ele era o adaptare (post)modernă după Raymond Chandler, semnată de Leigh Brackett, co-autoare (cu William Faulkner) a unuia dintre cele mai faimoase scenarii dintotdeauna, anume Somnul de veci. Altman n-a rezistat ideii de a-l reinventa pe Philip Marlowe, dar a insistat să-l aibă în rolul principal pe Elliott Gould, care între timp îşi pusese cenuşă în cap pentru ameninţările din timpul turnajului pentru MASH. Pentru cei interesaţi, producătorii îl doreau pe Robert Mitchum (aveau să-l obţină trei ani mai tîrziu, pentru Farewell, My Lovely), iar celelalte filme pe care Altman avea să le facă la UA erau Thieves Like Us şi Nashville.
"Even as she smiles a quick hello/You've let her go, you've let the moment fly..."
Filmările s-au desfăşurat în Hollywood, Pasadena şi Malibu. David Carradine, venit în vizită, s-a ales cu un cameo, iar actualul guvernator Schwarzenegger a făcut primii paşi în cinema, într-un rol de musculos mut. Altman nu s-a certat decît cu Sterling Hayden, interpretul scriitorului beţivan care aduce suspect de mult cu Hemingway (rol oferit iniţial prietenului Dan Blocker, care s-a prăpădit înainte de turnaj - filmul îi este dedicat), dar şi-a cerut iertare după. Divizia de marketing a încercat iniţial să vîndă filmul drept un soi de Bond sau Flint - din fericire, s-au răzgîndit la timp şi premiera s-a întîmplat pe 7 martie 1973.
"Can you recognize the theme... on some other street/Two people meet, as in a dream..."
Pentru unii, dilema persistă - omagiu revizionist sau pastişă batjocoritoare? Indiferent cît îţi este de apropiat universul cool al lui Chandler, nu te poţi împiedica să remarci ansamblul de vis şi logica de coşmar, eleganţa voit mişcată a imaginilor care merg de la derizoriu la pastel uneori în aceeaşi secvenţă, ironia devastatoare la adresa nu a genului noir, cum se crede, ci a concepţiei hollywoodiene despre genul noir, repetarea obsedantă a temei muzicale a celor doi Johnny (Mercer&WilliAms), inclusiv sub forma unei sonerii sau a unei orchestre de mariachi sau dispreţul suveran faţă de plotul propriu-zis. Atmosfera şi interacţiunile sînt cele care contează cu adevărat - cînd acest imn nocturn începe cu un Marlowe trezit de pisoiul înfometat şi se termină cu acelaşi Marlowe executîndu-şi sec misiunea şi apoi ieşind din film într-un cadru antologic, preluat inteligent din The Third Man, atunci trebuie să te întrebi dacă anacronismul hazliu al detectivului 50's bălmăjind prin difuzii 70's nu are cumva şi alte semnificaţii. Mai triste.
"It's too late to try/When a missed hello becomes a long goodbye."
Bonus
Doar un trailer, tipic pentru un DVD scos de MGM.