Că Jack White e unul dintre puţinele talente reale ale tinerei generaţii indie-retro-garage-punk, nu mă mai îndoiam, mai ales după Get Behind Me Satan. Fapt confirmat din plin de ultima realizare de care şi-a legat numele, alături de songwriter-ul şi amicul din Detroit Brendan Benson, plus secţia ritmică de la The Greenhornes, Jack Lawrence (bass) şi Patrick Keeler (tobe).
Broken Boy Soldiers e departe de minimalismul tobe/chitară marca The White Stripes. Şi reuşeşte să combine momentele de power pop foarte melodic şi vivace care l-au făcut pe Benson celebru în anumite cercuri - deschiderea cu Steady, as She Goes, Hands (cu acordurile sale energizante), Intimate Secretary (care aminteşte de Small Faces) - cu înclinaţiile spre blues şi rock'n'roll ale lui White, mai ales în piesa-titlu, în care ritmul infernal şi vocea transportată te duc cu gîndul la o nouă încarnare a lui Robert Plant (şi, desigur, Led Zeppelin - în special IV). Ca şi riff-ul dement şi clapele distorsionate din Store Brought Bones sau aerul de baladă sudistă pasională al closer-ului Blue Veins. Vocile se îmbină perfect, ca şi ecourile, din care am amintit doar cîteva aici, băieţii de la Greenhornes dau întregului un sound şi mai strîns/percutant şi albumul ţi se strecoară pe sub piele încet dar sigur, pînă ce te trezeşti fluierînd sau fredonînd. Şi nu văd de ce ar trebui să ceară cineva mai mult. Sau să insiste pe listarea tuturor influenţelor...